„Sine, ești fericit?” – Întoarcerea în casa fostei soacre după divorțul de Vlad

— Sine, ești fericit? vocea doamnei Maria a spart liniștea din sufrageria încărcată de amintiri. Mâinile îi tremurau ușor pe ceșcuța de porțelan, iar privirea îi aluneca peste fotografiile cu Vlad, fiul ei, și cu mine, zâmbind forțat la nunta noastră de acum șase ani.

Am inspirat adânc, încercând să-mi stăpânesc emoțiile. Nu mai fusesem aici de când Vlad și cu mine am semnat actele de divorț, cu o lună în urmă. Încă simțeam mirosul de cozonac și lavandă, amestecat cu o tristețe apăsătoare care plutea peste tot.

— Nu știu, doamnă Maria, am răspuns încet, evitând să mă uit la ea. Nu cred că fericirea mai are loc în viața mea acum.

Ea a oftat adânc, apoi a început să-și frământe șorțul între degete. — Știi, când Vlad era mic, obișnuia să se ascundă sub masa asta și să plângă dacă îl certam. Îl luam în brațe și-l întrebam mereu: „Sine, ești fericit?”… Nu mi-a răspuns niciodată. Poate nici nu știa ce înseamnă.

Am simțit un nod în gât. Mă uitam la poza noastră de familie, la chipul meu tânăr, plin de speranță, și la Vlad, care părea deja obosit de viață. Când ne-am căsătorit, credeam că dragostea noastră va rezista oricărei furtuni. Dar viața ne-a aruncat în valuri pe care nu le-am putut înota împreună.

— De ce m-ați chemat aici? am întrebat, cu vocea tremurândă. Nu cred că Vlad ar fi de acord…

Maria a zâmbit trist. — Vlad nu știe că ești aici. Dar eu… eu simt că trebuie să vorbim. Să înțeleg ce s-a întâmplat cu voi. Să văd dacă am greșit și eu undeva.

Am rămas tăcută, ascultând cum ceasul din perete ticăia apăsat. În mintea mea, se derulau certurile noastre: despre bani, despre carieră, despre faptul că nu puteam avea copii. Vlad se închidea tot mai mult în el, iar eu mă simțeam tot mai singură, chiar și atunci când eram împreună.

— Nu e vina dumneavoastră, am spus încet. Poate nici a noastră. Poate pur și simplu nu eram făcuți să fim împreună.

Maria a dat din cap, dar ochii i s-au umplut de lacrimi. — Știi, când ai venit prima dată aici, am fost geloasă pe tine. Mi-era teamă că o să-l pierd pe Vlad. Dar tu ai fost singura care l-a făcut să râdă cu adevărat, după ce tatăl lui a murit.

Am simțit cum mă cuprinde un val de vinovăție. — Poate că nu am făcut destul. Poate că trebuia să lupt mai mult pentru el.

— Sau poate că el trebuia să lupte pentru tine, a spus Maria, cu o sinceritate care m-a surprins. Știi… după ce ați divorțat, Vlad nu mai vine pe aici. Nu mai vorbește cu mine decât rar, și atunci doar despre vreme sau despre serviciu. Parcă s-a stins ceva în el.

Am lăsat capul în jos. — Și în mine s-a stins ceva. Mă trezesc dimineața și nu mai știu cine sunt. Prietenele mă evită, rudele mă privesc cu milă sau cu reproș. Parcă toată lumea așteaptă să mă ridic, dar nu mai am putere.

Maria s-a apropiat și mi-a luat mâna între palmele ei reci. — Nu ești singură, draga mea. Și eu mă simt la fel. Toată viața am trăit pentru alții: pentru soț, pentru copil, pentru casă. Acum, când sunt singură, nu mai știu ce să fac cu mine.

Am izbucnit în plâns. Lacrimile mi-au curs pe obraji, amestecându-se cu amintirile și regretele. — Mi-e dor de Vlad, dar mi-e și teamă de el. Teamă că nu o să mă mai iubească niciodată, că nu o să mă iert nici eu pe mine.

Maria m-a strâns mai tare de mână. — Poate că iertarea nu vine niciodată de la ceilalți. Poate trebuie să ne-o dăm singure.

Am rămas așa, în tăcere, minute întregi. Afară, ploaia bătea în geamuri, iar orașul părea la fel de trist ca noi două. Într-un colț al camerei, pisica Mariei torcea liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat vreodată.

— Dacă ai vrea… ai putea veni mai des pe aici, a spus Maria, timid. Nu ca noră, ci ca prietenă. Poate ne ajutăm una pe alta să ne regăsim.

Am zâmbit printre lacrimi. — Poate că da. Poate că avem nevoie una de cealaltă mai mult decât credem.

Când am plecat, Maria m-a îmbrățișat strâns, ca pe o fiică pierdută și regăsită. Pe drum spre casă, m-am gândit la tot ce pierdusem, dar și la ce aș putea recâștiga. Poate că fericirea nu e un loc unde ajungi, ci un drum pe care îl parcurgi, uneori alături de oameni neașteptați.

Oare câți dintre noi reușim să iertăm cu adevărat? Și cât de mult ne lăsăm definiți de trecutul pe care nu-l putem schimba?