Singură pe banca din curte: Povestea unei mame dintr-un sat românesc

— Nu te mai uita așa la mine, mamă! am strigat, cu lacrimi în ochi, în timp ce stăteam pe banca veche din curte, cu mâinile strânse în poală. Era o după-amiază de aprilie, iar mirosul de pământ reavăn se amesteca cu cel de supă rămasă pe aragaz. Mama, cu basmaua legată strâns sub bărbie, mă privea ca și cum aș fi fost o rușine pentru neamul nostru.

— Ce vrei să fac, Irina? Să mă prefac că nu văd cum te vorbește lumea? Că nu aud ce zice tanti Viorica la poartă? Că nu simt cum mă ard ochii lor când trec pe uliță?

Am simțit cum mă sufoc. De trei ani eram singură cu Ana, fetița mea de șapte ani, după ce Mihai a plecat fără să se mai uite înapoi. Niciun bilet, niciun telefon. Doar tăcere și un gol care nu s-a umplut niciodată. Satul a început să șușotească încă din prima săptămână. „A lăsat-o pentru alta”, „Cine știe ce i-o fi făcut ea”, „Săraca fată, dar și-a căutat-o”. Fiecare cuvânt era o rană nouă.

— Mamă, eu nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa, ca și cum aș fi vinovată că el a plecat! am izbucnit.

Mama a oftat adânc și s-a așezat lângă mine.

— Irina, lumea nu iartă. O femeie singură e ca o oaie rătăcită. Toți cred că pot să o judece, să o arate cu degetul.

Am simțit cum mă învăluie furia. De ce trebuie să fie așa? De ce dacă un bărbat pleacă, el e văzut ca un bărbat liber, iar femeia rămâne cu rușinea?

Seara, când Ana s-a întors de la joacă, mi-a spus cu ochii mari:

— Mami, de ce zice doamna învățătoare că ar trebui să am și eu un tătic la serbare?

Mi s-a rupt sufletul. Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Nu știam ce să-i spun. Cum să-i explic unui copil de șapte ani că lumea nu e dreaptă?

În fiecare zi mergeam la CAP să muncesc. Mâinile mi se crăpau de la pământul uscat, dar nu mă plângeam. Era singura cale să-i ofer Anei o viață cât de cât normală. Dar nici acolo nu scăpam de priviri și vorbe.

— Uite-o pe Irina, tot singură… Cine știe cu cine se mai vede noaptea…

Am încercat să ignor. Să-mi văd de treabă. Dar uneori mă întrebam dacă nu cumva greșisem undeva. Dacă nu eram eu de vină că Mihai plecase. Mama îmi repeta mereu:

— O femeie trebuie să rabde, Irina. Să-și țină bărbatul acasă.

Dar eu nu mai puteam rabda. Nu mai puteam accepta minciuna și umilința.

Într-o zi, când Ana s-a îmbolnăvit rău și am mers cu ea la dispensar, doctorița m-a privit cu milă:

— E greu singură, nu-i așa? Poate ar trebui să te gândești să-ți refaci viața…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam alt bărbat doar ca să scap de rușinea satului. Voiam să fiu liberă să aleg pentru mine și pentru copilul meu.

Într-o seară, după ce Ana adormise, am ieșit pe bancă și am privit cerul plin de stele. Am început să scriu într-un caiet vechi tot ce simțeam:

„Nu sunt vinovată că sunt singură. Nu sunt mai puțin femeie pentru că el a plecat. Sunt mamă și asta e tot ce contează.”

A doua zi am găsit caietul pe masă. Mama îl citise. A venit la mine cu ochii roșii:

— Iartă-mă, fată dragă… Poate că am greșit și eu. Mi-e greu să văd cum suferi.

Am plâns împreună pentru prima dată după mult timp. Poate că nu era vina nimănui. Poate că viața pur și simplu ne pune la încercare.

Anii au trecut greu. Ana a crescut frumos, chiar dacă uneori venea acasă tristă din cauza vorbelor copiilor sau a părinților lor. Dar am învățat împreună să ne ținem capul sus.

Într-o zi, la serbarea de final de an, Ana a urcat pe scenă și a spus tare:

— Eu am cea mai curajoasă mamă din lume!

Atunci am simțit că toate lacrimile și toate nopțile nedormite au meritat.

Astăzi încă mai simt uneori privirile celor din sat sau aud șoapte pe la colțuri. Dar nu mă mai doare la fel. Am învățat că fericirea mea nu depinde de gura lumii.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare când va învăța lumea să nu mai judece fără să știe durerea din spatele unei uși închise?