Singură pe uliță: Povestea unei mame dintr-un sat românesc

— Nu te mai uita la mine așa, mamă! Nu eu l-am alungat pe Cătălin! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina plângea în camera de alături. Era a treia oară săptămâna aceea când mama îmi repeta că „o femeie adevărată își ține bărbatul acasă”. Mă simțeam ca o umbră în propria casă, prinsă între reproșurile mamei și suspinele fiicei mele de patru ani.

Cătălin plecase într-o noapte ploioasă de aprilie, lăsând în urmă doar o geacă veche și un miros de tutun. Nu mi-a spus nimic. Doar a dispărut. A doua zi, vecina, tanti Viorica, deja știa tot satul. „A fugit cu una mai tânără”, șușoteau femeile la poartă. Mă simțeam dezbrăcată în fața tuturor, ca și cum fiecare privire arunca o piatră în sufletul meu.

— Lenuța, nu poți să trăiești așa! Ce-o să zică lumea? mă certa mama, cu ochii roșii de supărare.

— Să zică ce vrea! Eu am Irina și pentru ea trebuie să fiu tare!

Dar nu eram tare. Seara, când adormea Irina, mă prăbușeam pe pat și plângeam în pernă. Îmi aminteam cum râdeam cu Cătălin la nunta noastră mică din căminul cultural. Cum visam să avem o casă plină de copii și să nu ne lipsească nimic. Dar visurile s-au topit ca zăpada sub soarele lui martie.

În sat, fiecare zi era o luptă. Mergeam la magazin și simțeam cum vânzătoarea, Mariana, mă măsoară din cap până-n picioare.

— Ce faci, Lenuța? Cum te descurci singură? întreba ea cu un zâmbet fals.

— Merg înainte, ce să fac? răspundeam scurt, strângând sacoșa la piept.

Irina creștea și începea să pună întrebări.

— Mami, de ce nu vine tati acasă?

Îmi mușcam buza să nu plâng. Cum să-i explic unui copil că tatăl ei a ales alt drum?

— Tati e plecat la muncă departe, iubita mea. Dar te iubește mult.

Mințeam ca să-i protejez sufletul fragil. Dar minciunile mă ardeau pe dinăuntru.

Într-o zi, la ședința cu părinții de la grădiniță, doamna educatoare m-a chemat deoparte.

— Doamna Lenuța, Irina e un copil bun, dar pare tristă. Poate ar fi bine să vorbiți cu ea mai mult…

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi dădeam toată silința să fiu mamă și tată pentru ea, dar mereu părea că nu e destul.

Acasă, mama mă aștepta cu o cană de ceai.

— Lenuța, nu poți rămâne singură toată viața. Gândește-te la Irina! Copiii râd de ea că n-are tată…

— Mamă, nu vreau pe nimeni doar ca să fie cineva! Dacă va veni cineva care să ne iubească pe amândouă, bine. Dacă nu… ne descurcăm!

Dar adevărul era că mă simțeam sfâșiată între dorința de a demonstra că pot și teama că nu voi reuși niciodată să scap de rușinea de a fi „femeia părăsită”.

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să-ți ierți aproapele când te-a rănit. Am simțit că vorbește direct cu mine. După slujbă, m-am dus acasă și am scos din dulap geaca lui Cătălin. Am ținut-o strâns la piept și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Apoi am pus-o într-o pungă și am dus-o la gunoi. Era timpul să-l las în urmă.

Au trecut ani. Am muncit la brutăria din sat, am făcut curățenie prin casele oamenilor și am strâns fiecare leu pentru Irina. Am fost la serbările ei, am plâns când a luat premiul întâi și m-am bucurat când a venit acasă cu primul buchet de flori primit de la un băiat.

Mama s-a mai îmblânzit cu timpul. A început să-mi aducă flori din grădină și să stea cu Irina când eu lucram peste program.

— Poate că ai avut dreptate, Lenuța… Poate că nu e vina ta că a plecat Cătălin…

Am zâmbit amar. Niciodată nu voi ști dacă vina a fost a mea sau a lui sau pur și simplu a vieții.

Astăzi, când privesc la Irina — o fată frumoasă și curajoasă — mă gândesc că tot chinul a meritat. Dar uneori mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc cu rușinea pe care n-au ales-o ele? Oare cât timp trebuie să treacă până când satul uită și inima se vindecă?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că nu mai datorez nimănui explicații pentru viața mea. Voiam doar să fiu întrebată: „Ești bine?” — nu „De ce ai rămas singură?”

Oare câți dintre noi judecăm fără să știm povestea celuilalt? Și oare cât curaj ne trebuie ca să ne iertăm pe noi înșine?