SMS-ul care a schimbat totul: Povestea mea cu soacra

— Dănuț, de ce nu răspunzi la telefon? E a treia oară când te sună mama!
Vocea Mariei răsuna din bucătărie, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-mi găsesc cuvintele. Telefonul vibra pe masă, iar pe ecran apărea, din nou, „Mama Maria”. Nu era mama mea, ci soacra, doamna Viorica. De cinci ani, de când m-am însurat cu Maria, nu trecuse o zi fără să simt privirea ei critică, să-i aud întrebările insinuante sau să-i simt prezența apăsătoare în casa noastră.

— Lasă, iubito, răspund eu mai târziu, am de terminat ceva la serviciu, am mințit, deși eram în concediu.

Maria a oftat și a ieșit din cameră. Am rămas singur cu gândurile mele. De când ne-am mutat în apartamentul nostru, la două blocuri distanță de părinții Mariei, viața mea devenise un șir nesfârșit de vizite neanunțate, telefoane la ore imposibile și sfaturi despre orice: de la cum să gătesc ciorba, până la cum să-mi cresc copilul, pe micuța Ilinca.

Într-o seară, după ce Viorica a intrat peste noi fără să bată la ușă și a început să inspecteze frigiderul, am simțit că nu mai pot. Maria încerca mereu să o apere: „E mama, Dănuț, vrea doar să ne ajute.” Dar eu vedeam altceva: o femeie care nu accepta că fiica ei e adultă și că eu sunt capul familiei.

Într-o zi de sâmbătă, când Maria era la cumpărături cu Ilinca, iar eu încercam să repar chiuveta din baie, am primit un SMS de la Viorica: „Ce faceți? Să nu uitați să aerisiți, miroase a mucegai pe hol!” Am simțit cum îmi crește pulsul. Cum știa ea ce se întâmplă la noi în casă? Oare venea pe ascuns când nu eram acasă?

Am decis că trebuie să fac ceva. Nu mai puteam trăi cu senzația că suntem supravegheați. Am stat toată noaptea și m-am gândit la un plan. A doua zi dimineață, i-am trimis un SMS soacrei: „Bună dimineața! Azi vine cineva de la firmă să monteze camere de supraveghere la intrare și pe hol. Au fost niște probleme în bloc.”

Nu a răspuns imediat. După două ore, Maria m-a sunat panicată:

— Ce-ai făcut, Dănuț? Mama e supărată rău! Zice că nu mai vine pe la noi dacă punem camere!

Am zâmbit amar. Exact asta voiam.

— Iubito, e pentru siguranța noastră. Știi că s-au spart apartamente în blocul vecin.

Maria a tăcut. Știa și ea că mama ei exagerează, dar nu voia să recunoască. Seara, când am ajuns acasă, am găsit-o pe Viorica pe canapea, cu brațele încrucișate.

— Dănuț, tu chiar crezi că eu vin aici să vă spionez? Eu sunt mama Mariei! Dacă nu mă vreți în casa voastră, spuneți-mi direct!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Maria plângea în bucătărie. Ilinca se juca liniștită cu păpușa ei.

— Doamnă Viorica, nu e vorba că nu vă vrem aici. Dar avem nevoie de intimitate. Suntem o familie acum. Avem nevoie să respirăm.

— Intimitate? Păi dacă nu veneam eu, cine vă aducea borcane cu zacuscă? Cine avea grijă de Ilinca când voi erați ocupați?

— Vă mulțumim pentru tot ce faceți, dar trebuie să înțelegeți că avem nevoie de spațiu. Nu putem trăi ca sub lupă.

Viorica s-a ridicat brusc și a plecat trântind ușa. Maria a venit la mine cu ochii roșii:

— Ai rezolvat ceva? Acum nu mai vorbește cu mine.

— O să-i treacă. Trebuie să punem limite, altfel nu vom avea niciodată liniște.

Au urmat zile tensionate. Viorica nu ne-a mai sunat, nu a mai venit pe la noi. Maria era tristă, dar încet-încet a început să vadă și partea bună: aveam timp pentru noi, pentru Ilinca, fără să simțim presiunea constantă a soacrei.

După două săptămâni, într-o duminică, Viorica ne-a invitat la ea la masă. Am mers cu inima strânsă. Ne-a întâmpinat cu o privire rece, dar pe parcursul mesei atmosfera s-a mai destins.

— Poate am exagerat și eu, a spus ea încet. Dar mi-e greu să stau departe de voi.

Maria a zâmbit printre lacrimi. Eu am simțit că se rupe ceva în mine: o parte din mine voia să o îmbrățișez, alta încă era furioasă pentru anii de stres.

De atunci, lucrurile s-au schimbat. Viorica vine doar când e invitată. Relația noastră e departe de a fi perfectă, dar am învățat să punem limite.

Uneori mă întreb: oare câte familii din România trăiesc sub presiunea părinților sau socrilor? Cât de greu e să spui „ajunge” fără să rănești pe nimeni? Poate că nu există soluții perfecte, dar cred că fiecare familie trebuie să-și găsească propriul echilibru.