Snaja care nu aparține: O dramă de familie în două camere și o bucătărie

— Nu se poate, Irina! Nu așa se face la noi în casă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la ea cum împărțea farfuriile pe masă, de parcă era la cantină, nu la masa de duminică în familie.

Irina s-a oprit din mișcare, cu ochii ei verzi fixați pe mine. — Dar de ce trebuie să fac doar eu totul? De ce nu putem să ne ajutăm reciproc? Suntem toți adulți aici, nu?

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. De douăzeci și cinci de ani, de când m-am măritat cu Viorel, am știut exact cum trebuie să arate o duminică: eu gătesc, eu pun masa, eu strâng. Băieții mei, Radu și Mihai, stau la televizor cu tatăl lor, iar nora — dacă există — mă ajută fără să comenteze. Așa am crescut și eu, așa am văzut la mama mea și la bunica.

Dar Irina nu era ca mine. Nici ca mama. Nici ca bunica. Era altfel. Și asta mă speria.

— Liliana, las-o pe fată să facă cum știe ea, a zis Viorel încercând să domolească spiritele. Dar vocea lui era slabă, lipsită de convingere. Știa și el că nu-i loc de schimbări aici.

Irina a ridicat din umeri și a continuat să împartă tacâmurile. Mihai, fiul meu cel mic, s-a uitat la mine cu o privire rugătoare: — Mamă, hai să nu ne certăm. E doar o masă.

Nu era doar o masă. Era tot ce mai aveam din ordinea lumii mele.

În acea după-amiază, după ce toți au plecat la plimbare, am rămas singură în bucătărie. Am început să spăl vasele mecanic, cu gândurile răvășite. Mi-am amintit de prima mea zi în casa socrilor mei. Cum am tremurat când am văzut-o pe soacra mea privind fiecare fir de praf pe mobilă. Cum am plâns în baie când nu am reușit să fac sarmalele destul de mici. Dar nu am zis niciodată nimic. Am înghițit totul, pentru că așa se face.

Irina nu înghite nimic. Spune tot ce gândește. Și nu doar atât: vrea să schimbe regulile.

Seara, când Mihai s-a întors acasă, l-am așteptat în sufragerie. — Mihai, fata asta nu e ca noi. Nu se potrivește aici.

El s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna. — Mamă, te rog… Irina mă face fericit. Nu putem trăi mereu după reguli vechi. Poate că e timpul să încercăm altceva.

Am simțit un nod în gât. — Și dacă încercăm și totul se destramă? Dacă pierdem ce avem?

— Poate că n-o să pierdem nimic. Poate câștigăm ceva nou.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile din familia mea care au tăcut și au făcut ce li s-a spus. La toate duminicile petrecute în bucătărie, la toate lacrimile ascunse printre aburi de ciorbă.

A doua zi dimineață, Irina a venit la mine cu două cești de cafea.

— Liliana… pot să-ți spun ceva?

Am dat din cap fără să mă uit la ea.

— Știu că e greu să vezi cum cineva vrea să schimbe lucrurile. Dar eu nu vreau să te rănesc. Vreau doar să fim o familie adevărată, nu una în care cineva muncește până cade jos iar ceilalți se uită la televizor.

Am simțit cum mi se umezeau ochii. — Tu nu știi cum e…

— Ba da, știu. Și mama mea a suferit la fel ca tine. Dar eu vreau altceva pentru mine și pentru copiii mei.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mulți ani.

— Mi-e frică… mi-e frică să nu pierd tot ce am construit.

Irina m-a îmbrățișat strâns. — Nu pierzi nimic, Liliana. Doar câștigi o fiică.

În zilele care au urmat, am început să las lucrurile să curgă altfel. Am stat la masă împreună cu toții, am râs, am povestit. Nu totul a fost perfect — Viorel încă bombănea când trebuia să ducă gunoiul, Radu se fâstâcea când îl rugam să spele vasele — dar ceva s-a schimbat.

Am început să mă simt mai ușoară. Să văd că familia mea poate fi altfel decât am crezut eu că trebuie să fie.

Și totuși… încă mă întreb: oare cât din ceea ce suntem vine din tradiție și cât din curajul de a schimba? Oare câte mame ca mine mai stau încă în bucătărie cu lacrimile ascunse? Voi ce ați face în locul meu?