Soacra mea, blestemul și lecția vieții mele

— Nu ești bună de nimic, Irina! Ai stricat și ciorba asta, ca de obicei!
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria mică din apartamentul nostru de la etajul patru, în timp ce Vlad încerca să-și ascundă privirea în farfurie. Era o seară obișnuită de marți, dar pentru mine fiecare zi însemna o nouă luptă cu soacra mea. De paisprezece ani, de când m-am măritat cu Vlad, nu a trecut săptămână fără ca ea să nu găsească ceva de criticat la mine: ba că nu gătesc ca mama lui, ba că nu știu să cresc copiii, ba că nu sunt destul de gospodină.

Când am intrat prima dată în familia lor, aveam doar douăzeci și doi de ani. Eram îndrăgostită până peste cap de Vlad, iar el părea că mă adoră. Dar încă din prima zi, doamna Viorica m-a privit cu suspiciune. „Ești sigur că vrei să te însori cu ea? Nu vezi că nu știe nici măcar să facă sarmale?” îi spunea lui Vlad pe hol, crezând că nu o aud. Am încercat să-i câștig încrederea: i-am dus flori, am gătit după rețetele ei, am avut grijă de ea când a fost bolnavă. Nimic nu era suficient.

Anii au trecut și am început să simt cum mă pierd pe mine însămi. Vlad era prins la mijloc: „Te rog, Irina, încearcă să o înțelegi. E bătrână, e singură după ce a murit tata…” Dar eu simțeam că nu mai pot. Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, i-am spus lui Vlad:

— Nu mai pot, Vlad. Mă simt ca o străină în propria casă. Mama ta mă urăște.
— Nu te urăște… doar că… îi e greu să accepte schimbarea.
— Dar eu? Eu când mai contez?

Am plâns mult în acea noapte. A doua zi dimineață, Viorica a intrat peste mine în bucătărie:

— Ce ai pățit? Ai plâns toată noaptea? Să nu-mi spui că iar te plângi la Vlad! Bărbații nu suportă femeile slabe!

M-am uitat la ea și am simțit pentru prima dată furie adevărată. Dar am tăcut. Am tăcut ani la rând. M-am refugiat în muncă, în copii, în prietenele mele care mă ascultau fără să mă judece. Dar rana creștea.

Într-o zi, totul s-a schimbat. Viorica a avut un accident ușor pe scări și a trebuit să stea la pat câteva săptămâni. Dintr-o dată, toată lumea se aștepta ca eu să fiu acolo pentru ea: să-i fac supa preferată, să-i aduc medicamentele, să-i citesc ziarul. Am făcut totul fără să comentez, dar ceva s-a schimbat în mine.

Într-o seară, când îi aduceam ceaiul la pat, m-a prins de mână:

— Irina… știu că nu ți-am făcut viața ușoară. Dar dacă eu n-aș mai fi… ai avea grijă de Vlad?

Am rămas blocată. Era pentru prima dată când o vedeam vulnerabilă. Am dat din cap și am ieșit din cameră cu lacrimi în ochi.

După ce s-a însănătoșit, Viorica a început să fie și mai acră. Parcă voia să recupereze timpul pierdut cu răutățile ei. Într-o duminică, la masă cu toată familia, a început din nou:

— Dacă ar fi fost după mine, Vlad ar fi avut o soție adevărată! Uite la vecina noastră, doamna Lenuța! Fata ei e doctoriță! Tu ce ești? O simplă contabilă!

Atunci am izbucnit:

— Poate că sunt doar o contabilă, dar sunt o mamă bună și o soție care l-a iubit pe Vlad chiar și atunci când dumneavoastră m-ați făcut să mă simt invizibilă!

Toată lumea a amuțit. Vlad s-a ridicat și m-a luat de mână:

— Ajunge! Mama, dacă nu poți să o respecți pe Irina, te rog să pleci!

Viorica a plecat trântind ușa. A doua zi a sunat-o pe sora lui Vlad și i-a spus că noi suntem nerecunoscători și că nu vrea să mai audă de noi.

Au trecut câteva luni în care nu am mai vorbit cu ea. Am început să respir din nou. Copiii erau mai veseli, Vlad era mai relaxat. Dar într-o zi am primit un telefon de la spital: Viorica făcuse un accident vascular cerebral și avea nevoie de cineva care să o îngrijească.

M-am dus la spital cu inima grea. Când am intrat în salon, m-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Irina… îmi pare rău… pentru tot…

Nu am știut ce să spun. Am stat lângă ea zile întregi, i-am adus haine curate, i-am citit din Biblie, i-am ținut mâna când avea dureri.

Când s-a întors acasă, era alt om: tăcută, umilă, recunoscătoare pentru orice gest mic. Pentru prima dată mi-a spus „mulțumesc”.

Acum stau pe balcon și privesc apusul peste blocurile gri ale Bucureștiului. Mă întreb: oare chiar există karma? Sau pur și simplu viața ne pune față în față cu propriile greșeli? Poate că răbdarea mea nu a fost în zadar… Ce credeți voi? Merită să ierți după atâția ani de suferință?