Soacra mea, umbra din casa noastră

— Nu știu ce-ai făcut cu ciorba asta, dar nu are niciun gust! Ai pus sare sau ai uitat și de data asta?
Vocea doamnei Viorica răsuna în bucătăria noastră mică, iar eu, cu lingura în mână, simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Vlad, soțul meu, stătea la masă, cu privirea în farfurie, evitând să intervină. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea găsea ceva de criticat la mine.

M-am căsătorit cu Vlad acum doisprezece ani. Eram tineri, îndrăgostiți și convinși că dragostea noastră va trece peste orice obstacol. Dar nu am luat în calcul că obstacolul cel mai mare avea să fie chiar mama lui. Doamna Viorica s-a mutat la noi după ce a rămas văduvă și, de atunci, casa noastră nu a mai fost niciodată la fel.

La început am încercat să-i câștig simpatia. Îi făceam ceaiul preferat, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la țară, îi cumpăram flori de ziua ei. Dar nimic nu era suficient. Mereu găsea ceva de comentat: ba că nu șterg praful cum trebuie, ba că nu știu să cresc un copil (avem o fetiță, Ilinca), ba că nu sunt destul de gospodină pentru fiul ei.

— Vlad, spune-i tu! Nu vezi că nu mă ascultă?
Vlad ofta și încerca să schimbe subiectul. Îl iubeam pentru răbdarea lui, dar uneori mă durea că nu avea curajul să-i spună mamei lui să se oprească.

Ani la rând am trăit cu sentimentul că nu sunt suficientă. Mă trezeam dimineața cu inima strânsă, gândindu-mă ce va mai găsi azi doamna Viorica să-mi reproșeze. Prietenele mele mă întrebau de ce nu pun piciorul în prag, dar eu nu voiam să stric relația dintre Vlad și mama lui. Speram că, într-o zi, va vedea cât mă străduiesc și mă va accepta.

Totul s-a schimbat când în viața doamnei Viorica a apărut domnul Dinu. Un bărbat trecut de șaizeci de ani, văduv și el, pe care l-a cunoscut la biserică. La început părea încântată: „În sfârșit cineva care mă înțelege!” spunea ea cu ochii strălucind. Dar după câteva luni, chipul i s-a întunecat.

— Dinu e imposibil! Nu-i convine nimic! Azi mi-a spus că nu știu să gătesc!
Am simțit un fior ciudat de satisfacție când am auzit-o plângându-se la telefon unei prietene. Era exact ceea ce îmi spusese mie ani la rând.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, am găsit-o pe doamna Viorica stând pe întuneric în bucătărie.

— Ce faci aici? am întrebat-o încet.
— Mă gândesc… Poate că am fost prea aspră cu tine.
A fost pentru prima dată când am văzut-o vulnerabilă. Mi-a povestit cum domnul Dinu îi critică fiecare gest: „Nu pui destul zahăr în cafea”, „Nu știi să calci o cămașă”, „Nu ești ca soția mea”.

Am simțit milă pentru ea, dar și o ușoară răzbunare. Era ca și cum universul îi dădea o lecție.

— Știi… poate că ar trebui să ne sprijinim una pe alta, nu să ne judecăm mereu, i-am spus.
A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei.

— Îmi pare rău, Ana. Chiar îmi pare rău.

A doua zi dimineață a venit la mine cu o cană de cafea și mi-a spus:
— Poate mă înveți și pe mine cum faci tu cafeaua asta bună?

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin între noi. Nu suntem cele mai bune prietene, dar am început să ne respectăm mai mult. Vlad a observat și el schimbarea și mi-a mulțumit într-o seară:
— Nici nu știi cât înseamnă pentru mine că vă înțelegeți mai bine.

Totuși, uneori mă întreb dacă era nevoie ca soacra mea să treacă prin aceeași suferință ca să mă înțeleagă. Oare trebuie să simțim pe pielea noastră durerea ca să fim empatici? Sau putem învăța din greșelile altora?

Poate că răzbunarea destinului nu aduce liniște, ci doar ne arată cât de ușor putem deveni ceea ce urâm la alții. Voi ce credeți? E nevoie să suferim ca să ne schimbăm cu adevărat?