Soacra, noră și granițele iubirii: Povestea mea cu Ana și Vlad

— Mamă, nu mai veni atât de des, te rog… vocea Anei tremura, iar ochii îi fugeau spre podeaua din bucătărie. Mâinile mele încă țineau caserola cu sarmale aburinde, iar inima mi se strângea ca o frunză uscată.

Nu mă așteptam la asta. De când Vlad s-a însurat cu Ana, am simțit că am câștigat o fiică. Îi aduceam mereu plăcinte cu brânză, ciorbă de perișoare, cozonac — tot ce știam că le place. Ana mă lăuda mereu: „Doamna Maria, gătiți ca la mama acasă!” Și râdea cu poftă. Vlad era ocupat cu serviciul la IT, iar Ana lucra de acasă ca traducător. Mă gândeam că le fac un bine, că îi ajut.

Dar în ziua aceea, când am intrat pe ușă fără să bat prea tare, am simțit că ceva s-a schimbat. Ana era singură acasă. Nu m-a întâmpinat cu zâmbetul obișnuit. S-a uitat la mine ca și cum aș fi adus o povară, nu mâncare.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Maria… nu vreau să vă supăr, dar… simt că nu mai avem intimitate. E casa noastră și uneori am vrea să fim doar noi doi. Vă rog să ne înțelegeți.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Am lăsat caserola pe masă și am ieșit fără să spun nimic. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs pe obraji. Oare am greșit? Am fost prea prezentă? Sau poate Ana nu mă vrea în viața lor?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la poza cu Vlad de la nuntă. Zâmbea larg, iar Ana îl ținea de braț. Am simțit un gol imens. Soțul meu murise acum șase ani și Vlad era tot ce aveam.

A doua zi nu m-am dus la ei. Nici a treia zi. Nici a patra. Vlad m-a sunat:

— Mamă, ce faci? De ce nu mai vii?

— Sunt bine, dragule. Vreau să vă las spațiu.

— Ana a zis ceva?

— Nu, nu… doar că sunteți tineri, aveți nevoie de intimitate.

Vlad a tăcut. Am simțit că știe mai mult decât spune.

Au trecut două săptămâni. Casa mea era prea liniștită. Mâinile mă mâncau să gătesc pentru cineva drag. Dar m-am abținut.

Într-o dimineață ploioasă de aprilie, telefonul a sunat isteric. Era Ana.

— Doamna Maria! Veniți repede! Vlad a avut un accident cu bicicleta! E la spital!

Am simțit cum sângele îmi îngheață în vene. Am alergat până la spital cu sufletul la gură. L-am găsit pe Vlad pe un pat de spital, cu piciorul în ghips și fața palidă.

Ana plângea pe hol. Când m-a văzut, a venit spre mine și m-a îmbrățișat strâns:

— Îmi pare rău… am fost egoistă… Aveam nevoie de dumneavoastră acum!

Am ținut-o în brațe ca pe o fiică adevărată. În zilele următoare am stat la ei acasă, am avut grijă de Vlad și am gătit pentru amândoi. Ana era altfel: mă întreba despre rețete, mă ajuta la bucătărie, râdea din nou.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, Ana mi-a spus:

— Mi-a fost greu să vă spun atunci să veniți mai rar… M-am simțit sufocată, dar nu voiam să vă rănesc. Acum îmi dau seama cât de mult contează familia.

Am zâmbit trist:

— Și eu am greșit… Am vrut să vă ajut, dar poate am uitat să vă întreb ce aveți nevoie cu adevărat.

De atunci lucrurile s-au schimbat între noi. Vin la ei când mă cheamă sau când simt că au nevoie de mine — nu mai intru neanunțată. Ana mă sună des și mă roagă să-i arăt cum se face cozonacul sau ciorba de burtă.

Dar uneori mă întreb: unde e granița între iubirea care sufocă și cea care vindecă? Oare știm vreodată cât e prea mult sau prea puțin pentru cei dragi? Poate că fiecare familie trebuie să-și găsească propriul echilibru… Voi cum ați proceda?