Soțul meu a adus amanta la căsuța noastră de la lac. Dar nu știa că îl aștept acolo… împreună cu soțul ei.

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am șoptit printre dinți, strângând cu putere volanul mașinii. Ploua mărunt, iar ștergătoarele abia făceau față. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud peste zgomotul ploii. Lângă mine, în tăcere, stătea Radu, soțul Anei. Niciunul dintre noi nu-și găsea cuvintele, dar privirile noastre spuneau totul: furie, dezamăgire, teamă de ce urma să se întâmple.

Totul începuse cu două săptămâni în urmă, când am găsit, din greșeală, un mesaj pe telefonul lui Vlad. „Abia aștept să fim doar noi doi la lac”, scria Ana, colega lui de la birou. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Nu era doar o aventură trecătoare, ci o relație care dura de luni bune. Am plâns, am urlat, am spart o farfurie, apoi am sunat-o pe Ana. Nu a răspuns. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Irina, dar nu am putut să-i spun nimic. M-am simțit singură, trădată, pierdută.

După câteva zile, am aflat întâmplător că Ana era căsătorită cu Radu, un bărbat liniștit, pe care îl întâlnisem la câteva petreceri. Nu știu ce m-a împins să-l caut, dar am făcut-o. I-am scris un mesaj scurt: „Trebuie să vorbim. E despre Ana și Vlad.” Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, departe de ochii lumii. Radu era palid, cu ochii roșii de nesomn. Nu a spus nimic, doar a dat din cap când i-am povestit totul. La final, mi-a spus: „Trebuie să știe că știm.”

Așa am ajuns să planificăm totul. Vlad îmi spusese că pleacă la pescuit cu un coleg, iar eu am făcut pe naiva, l-am sărutat pe obraz și i-am urat distracție plăcută. În realitate, știam exact unde merge și cu cine. Am plecat cu Radu spre căsuța noastră de la lac, locul unde, ani la rând, am sărbătorit aniversări, unde am râs, am plâns, am visat la viitor. Acum, locul acela urma să devină scena adevărului.

Am ajuns cu o oră înaintea lor. Am deschis ușa încet, ca și cum aș fi pășit într-un vis urât. Totul era la locul lui: pernele brodate de mama, fotografiile cu noi doi la pescuit, mirosul de lemn vechi și ploaie. Am aprins o lumânare și am așteptat. Radu stătea pe marginea patului, cu pumnii strânși. „Nu vreau scandal”, a spus el, „vreau doar să știu de ce.”

Când am auzit mașina oprindu-se în fața casei, am simțit cum mi se taie respirația. Vlad a intrat primul, râzând, cu Ana de mână. Când ne-au văzut, au încremenit. Ana a scăpat geanta pe jos, iar Vlad a făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi vrut să fugă. „Ce… ce căutați aici?” a bâiguit el.

Am simțit că explodez. „Noi? Noi ar trebui să întrebăm asta, nu crezi?” am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Radu s-a ridicat încet și s-a uitat la Ana. „De ce, Ana? De ce ai făcut asta?”

A urmat o tăcere apăsătoare, spartă doar de ploaia care bătea în geam. Ana a început să plângă, iar Vlad încerca să găsească o explicație. „Maria, nu e ce crezi…”, a început el, dar l-am oprit cu un gest. „Nu, Vlad. E exact ce cred. Și știi ce e cel mai dureros? Că ai ales să mă minți, să ne minți pe toți.”

Radu s-a apropiat de Ana, dar nu a atins-o. „Te-am iubit, Ana. Am crezut că suntem o familie. Ce s-a întâmplat cu noi?” Ana a ridicat privirea, cu ochii plini de lacrimi. „Nu știu… M-am simțit singură, Radu. Tu erai mereu la muncă, iar Vlad… Vlad m-a ascultat.”

Am simțit cum furia din mine se transformă în tristețe. „Și eu m-am simțit singură, Vlad. Dar nu am căutat alinare în altă parte. Am crezut că putem trece peste orice, împreună.”

Vlad a încercat să se apropie de mine, dar m-am dat înapoi. „Nu mai are rost. Totul s-a terminat.”

A urmat o oră de discuții, reproșuri, lacrimi. Am aflat că aventura lor începuse într-o seară banală, la o petrecere de firmă. La început, a fost doar un flirt, apoi s-au văzut tot mai des. Niciunul nu a avut curajul să pună capăt, niciunul nu s-a gândit la consecințe. Am simțit că nu mai am nimic de spus. M-am ridicat, mi-am luat geaca și am ieșit în ploaie. Radu a rămas în urmă, cu privirea pierdută.

Am mers pe malul lacului, cu lacrimile amestecându-se cu picăturile de ploaie. Am privit apa cenușie și m-am întrebat unde am greșit. Poate că am fost prea naivă, poate că am iubit prea mult. Sau poate că, pur și simplu, oamenii se schimbă, iar unele răni nu se mai vindecă niciodată.

Când m-am întors, Vlad și Ana plecaseră. Radu stătea pe verandă, cu o sticlă de vin în mână. „Nu știu ce urmează, Maria. Dar știu că nu meritam asta.” Am dat din cap, fără să pot spune nimic. Am stat acolo, în tăcere, până când ploaia s-a oprit.

Acum, la câteva luni după acea noapte, încă mă întreb: cum poți să reconstruiești ceva după ce totul s-a prăbușit? Oare iertarea e posibilă sau trebuie să învățăm să mergem mai departe, oricât de greu ar fi? Voi ce ați face în locul meu?