Soțul meu a decis că bunica lui trebuie să se mute la noi: când m-am opus, a spus că divorțăm

— Nu pot să cred că ai spus asta, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își împacheta hainele în valiză, trântind sertarele. Era trecut de miezul nopții, copiii dormeau, iar casa noastră mică din Ploiești părea să se micșoreze cu fiecare cuvânt rostit.

Totul a început cu două săptămâni în urmă, când Radu a venit acasă cu ochii roșii de oboseală și sufletul greu. Bunica lui, tanti Sofia, fusese diagnosticată cu demență severă. Doctorii au spus clar: boala nu se va ameliora, va fi din ce în ce mai greu. Sofia avea 84 de ani, dar în unele zile părea să aibă 5. Uita cine suntem, uita să mănânce, uneori ieșea pe stradă în papuci și pijama, iar vecinii o aduceau înapoi.

— Nu mai are pe nimeni, Livia, doar pe mine, mi-a spus Radu, cu vocea spartă. Nu pot s-o las singură.

Am înțeles. Am încercat să-l susțin, dar am simțit cum mă sufoc. Avem doi copii mici, Ilinca și Vlad, de 7 și 4 ani. Eu lucrez de acasă, el e șofer pe tir, plecat cu zilele. Cine avea să aibă grijă de Sofia când el nu era? Eu. Cine avea să o caute dacă dispărea? Eu. Cine avea să explice copiilor de ce bunica țipă noaptea sau de ce face pe ea în sufragerie? Eu.

Într-o seară, după ce Sofia a venit la noi pentru „test”, am găsit-o în baie, încercând să bea apă din vasul de toaletă. M-am speriat, am plâns, am curățat, am încercat să-i explic, dar ea mă privea ca pe o străină.

— Nu mai pot, Radu, i-am spus. Nu sunt asistentă, nu sunt pregătită pentru asta. Copiii sunt speriați, Ilinca a început să se bâlbâie, Vlad nu mai vrea să doarmă singur.

El a tăcut. Apoi, într-o noapte, după ce Sofia a dispărut și am găsit-o la trei străzi distanță, desculță, am cedat. Am urlat la el, el la mine.

— Dacă nu vrei să ai grijă de ea, atunci nu mai avem ce discuta! a strigat Radu, cu ochii plini de lacrimi. Familia e familie!

— Și eu sunt familia ta! Și copiii! Dar nu pot să mă sacrific pe mine pentru cineva pe care nici nu-l recunoaște uneori!

A doua zi, Radu și-a făcut bagajele. M-a privit cu o ură pe care nu i-am mai văzut-o niciodată.

— O să divorțăm, Livia. Nu pot să trăiesc cu cineva care nu are inimă.

M-am prăbușit pe podea, cu Ilinca în brațe, care plângea fără să știe de ce. Vlad s-a ascuns sub masă. Am simțit că mă sfărâm.

În zilele care au urmat, am încercat să vorbim. Radu era de neclintit. A dus-o pe Sofia la noi, a dormit pe canapea, a refuzat să mă privească. Copiii au început să se teamă de el, de bunica, de tot.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Sofia în bucătărie, încercând să taie pâine cu un cuțit mare. M-am panicat, am luat cuțitul, ea a început să țipe. Radu a venit și m-a acuzat că o tratez ca pe un animal.

— Nu vezi că nu mai e ea? am urlat. Nu vezi că ne distrugem toți?

— Dacă nu poți să fii om, atunci nu meriți să fii mamă! a spus el, cu o răceală care m-a înghețat.

Am sunat la un centru de îngrijire, dar Radu a refuzat să audă. „Nu-mi bag bunica la azil!” a urlat.

Într-o noapte, Sofia a dispărut din nou. Am căutat-o cu poliția, cu vecinii, cu copiii plângând în mașină. Am găsit-o la marginea orașului, udă, murdară, cu privirea pierdută. Atunci am știut că nu mai pot.

— Radu, alegi: ori găsim o soluție pentru toți, ori pleci. Nu mai pot.

El a plecat. A luat-o pe Sofia și s-a mutat la sora lui, care a rezistat două săptămâni. Apoi, inevitabil, Sofia a ajuns la spital, după ce a căzut pe scări. Radu a venit la mine, cu ochii roșii, slăbit, îmbătrânit.

— N-am știut că e așa greu, Livia. Iartă-mă.

Nu știu dacă pot. Nu știu dacă vreau. Copiii încă se trezesc noaptea, încă mă întreabă dacă tata mai vine acasă. Eu încă mă simt vinovată, deși știu că am făcut tot ce am putut.

Oare cât putem sacrifica din noi pentru ceilalți? Unde e limita între iubire și autodistrugere? Ați trecut vreodată prin așa ceva? Spuneți-mi, vă rog, cum ați proceda voi…