Soțul meu a venit acasă cu fiul lui de 7 ani: Nu știu ce să fac acum

— Ioana, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea lui Vlad era tăioasă, iar ochii îi fugeau spre ușă, ca și cum ar fi vrut să fugă din propria piele. Era deja trecut de ora opt seara, iar eu tocmai terminasem de pus masa pentru noi doi. Dar el nu era singur. Lângă el, cu un ghiozdan vechi și murdar, stătea un băiețel slab, cu ochii mari și triști. M-am blocat. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Cine e copilul? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, dar vocea mi-a tremurat.

Vlad a tras aer adânc în piept. — El este Radu. E… fiul meu.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am început să tremur, iar farfuria pe care o țineam aproape că mi-a scăpat din mână. Nu-mi venea să cred. Vlad, soțul meu de zece ani, omul cu care împărțisem totul, avea un copil ascuns de mine? Și acum îl aducea acasă, fără niciun avertisment?

— Cum adică fiul tău? Vlad, ce glumă proastă e asta?

— Nu e nicio glumă, Ioana. Radu e copilul meu dintr-o relație veche, de dinainte să ne căsătorim. Mama lui a plecat în Italia și m-a sunat ieri că nu se mai poate ocupa de el. N-am avut încotro.

M-am uitat la copil. Era atât de pierdut, încât mi s-a rupt sufletul. Dar furia și trădarea mă ardeau pe dinăuntru.

— Și tu când aveai de gând să-mi spui? Când urma să aflu? Sau credeai că o să-l ascunzi toată viața?

Vlad a tăcut. Radu s-a lipit de perete, speriat. Am simțit o milă ciudată pentru el, dar nu puteam trece peste șoc.

În acea noapte n-am dormit deloc. Vlad a încercat să-mi explice totul: că relația cu mama lui Radu fusese scurtă, că nu știa sigur dacă e tatăl până la testul ADN făcut recent, că femeia l-a lăsat baltă și a plecat la muncă în străinătate fără să-i pese de copil. Dar nimic nu mă liniștea. Mă simțeam trădată, umilită și pierdută.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama la telefon.

— Mamă, Vlad are un copil! De șapte ani! Și eu n-am știut nimic!

Mama a oftat greu. — Ioana, bărbații… știi cum sunt. Dar gândește-te la copil. El n-are nicio vină.

Dar eu nu puteam gândi limpede. Casa noastră mică din cartierul Militari devenise brusc neîncăpătoare pentru atâtea sentimente: furie, rușine, milă, neputință.

Au urmat zile grele. Radu era tăcut și speriat. Nu voia să mănânce cu noi la masă, nu vorbea decât dacă era întrebat direct. Vlad încerca să fie tată, dar era stângaci și vinovat. Eu mă simțeam ca o străină în propria casă.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Radu în camera de oaspeți (camera unde visam să avem cândva un copil al nostru), Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Ioana, știu că te-am rănit… Dar nu pot să-l las pe Radu pe drumuri. E copilul meu.

— Și eu ce sunt? O mincinoasă? O femeie care trăiește într-o poveste inventată?

— Nu… Dar te rog… Ajută-mă să-l ajutăm pe Radu. Nu vreau să te pierd.

Am izbucnit în plâns. — Vlad, nu știu dacă pot… Nu știu dacă vreau!

În zilele următoare am început să observ detalii la Radu: cum își strângea jucăriile vechi într-o pungă de plastic, cum se uita lung la copiii din parc când îl duceam afară, cum tresărea la orice zgomot mai puternic. Într-o după-amiază ploioasă, l-am găsit plângând sub masă.

— Ce s-a întâmplat, Radu?

— Mi-e dor de mama… Nu vreau să fiu aici dacă nu mă vrei nici tu…

Atunci am simțit că mi se rupe inima. Pentru prima dată am văzut suferința lui adevărată: un copil aruncat între două lumi care nu-l voiau cu adevărat.

Am început să vorbesc cu el mai mult. Seara îi citeam povești înainte de culcare. Încet-încet s-a deschis: mi-a povestit despre grădinița din Bacău unde mergea înainte, despre bunica lui care făcea plăcinte cu mere, despre jucăriile pe care le-a lăsat acolo.

Între timp, relația mea cu Vlad era tot mai tensionată. Mama mă suna zilnic:

— Ioana, gândește-te bine ce vrei. Poți ierta? Poți trăi cu asta?

Prietenii mă evitau sau mă priveau cu milă când le povesteam ce s-a întâmplat. Unii îmi spuneau să-l dau afară pe Vlad; alții mă sfătuiau să accept copilul ca pe al meu.

Într-o seară am avut o ceartă urâtă cu Vlad:

— Tu ai ales pentru mine! Ai decis că trebuie să accept totul fără să mă întrebi!

— N-am ales nimic! Așa a fost viața! Ce vrei să fac? Să-l las pe drumuri?

— Vreau adevăr! Vreau respect!

Am plecat la mama două zile ca să-mi limpezesc gândurile. Acolo am plâns ore întregi și m-am întrebat dacă pot ierta o asemenea trădare sau dacă e timpul să pun punct unei căsnicii construite pe minciuni.

Când m-am întors acasă, Radu m-a întâmpinat la ușă cu un desen: eram eu, el și Vlad ținându-ne de mână sub un soare mare și galben.

— L-am făcut pentru tine… Ca să nu mai fii tristă…

Atunci am simțit că trebuie să aleg: între furia mea și nevinovăția unui copil care avea nevoie disperată de dragoste și stabilitate.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet ce a făcut Vlad. Dar știu că Radu nu are nicio vină și merită o șansă la o familie adevărată.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi am putea ierta o asemenea trădare? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?