Soțul meu avea o aventură… cu propriul său vis

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea lui Vlad a spart liniștea din bucătărie ca un pahar scăpat pe gresie. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile pline de spumă, și l-am privit. Ochii lui erau roșii, obosiți, iar vocea îi tremura.
— Ce nu mai poți? am întrebat încet, de parcă mi-era teamă să aud răspunsul.
— Să mă prefac. Să mă prefac că sunt fericit, că totul e bine, că viața asta e ceea ce mi-am dorit.
Am simțit cum mi se strânge inima. De luni bune îl simțeam absent, rece, ca și cum ar fi fost mereu cu gândul în altă parte. Îl suspectasem de o aventură. Îi verificasem telefonul, îi urmărisem privirile la masă, îi adulmecasem hainele când venea târziu acasă. Dar nu găsisem nimic. Doar distanță.

În acea seară, după ce copiii au adormit, am stat pe canapea, fiecare în colțul lui. Vlad s-a ridicat brusc și a început să-și strângă câteva haine într-un rucsac.
— Unde pleci? am întrebat cu voce stinsă.
— La atelier. Trebuie să termin niște schițe pentru mâine.
Mințea. Știam că nu avea niciun proiect urgent la birou. În ultimul timp, atelierul devenise refugiul lui. Un spațiu mic, închiriat într-o clădire veche din centru, unde spunea că merge să lucreze la „proiecte personale”.

A doua zi dimineață, după ce l-am văzut ieșind pe ușă fără să mă privească, am luat hotărârea: aveam să-l urmăresc. M-am simțit vinovată, dar nu mai suportam incertitudinea. Am așteptat câteva ore și am plecat spre atelierul lui. Am stat în mașină, cu ochii pe geamul luminat slab de la etajul doi. După o oră, am urcat scările și am bătut la ușă.

Nu m-a auzit. Am deschis încet și l-am văzut: stătea în fața unui șevalet uriaș, pictând cu o pasiune pe care nu i-o mai văzusem de ani de zile. Avea căști pe urechi și fredona încet o melodie veche de la Phoenix. Pe pereți erau zeci de tablouri — chipuri, peisaje, vise colorate pe care nu le împărțise niciodată cu mine.

— Vlad? am șoptit.
S-a întors brusc, speriat.
— Irina! Ce cauți aici?
— Credeam că ai pe altcineva… Dar tu… tu ai o viață întreagă aici despre care nu mi-ai spus nimic.

A lăsat pensula jos și s-a prăbușit pe un scaun.
— Nu te-am înșelat niciodată cu altcineva. Dar m-am înșelat pe mine însumi… Am renunțat la pictură când ne-am căsătorit pentru că am crezut că trebuie să fiu „bărbat serios”, să aduc bani acasă, să fiu tată și soț perfect. Dar nu pot trăi fără asta, Irina! Aici mă simt viu.

Am simțit un val de rușine și furie. Cum de nu observasem? Cum de nu vorbiserăm niciodată despre ce ne face fericiți cu adevărat? În ultimii ani ne-am pierdut printre rate, griji și rutina zilnică. Eu mă plângeam mereu de oboseală, el tăcea și se retrăgea tot mai mult în lumea lui secretă.

— Și eu? Unde sunt eu în povestea asta? am izbucnit.
— Nu știu… Poate că nici tu nu mai ești unde erai înainte.

Avea dreptate. M-am gândit la visurile mele — la facultatea de litere abandonată după nașterea Mariei, la poeziile scrise pe fugă între două drumuri la supermarket. Când ne-am pierdut? Când am devenit doar părinți și colegi de apartament?

În zilele următoare, Vlad a început să doarmă tot mai des la atelier. Copiii întrebau unde e tata; le spuneam că are mult de lucru. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă „s-a întâmplat ceva între voi”. Prietenele îmi dădeau sfaturi contradictorii: „Luptă pentru el!”, „Lasă-l să plece dacă nu te mai iubește!”.

Într-o seară, după ce am culcat copiii, am găsit pe masă o scrisoare de la Vlad:

„Irina,
Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să fiu sincer cu tine și cu mine însumi. Nu pot renunța la pictură și nici nu pot trăi împărțit între două vieți care nu se întâlnesc niciodată. Te rog să mă ierți pentru tot ce n-am avut curajul să-ți spun până acum.”

Am plâns ore întregi. M-am simțit trădată — nu de o altă femeie, ci de faptul că omul pe care îl iubeam avea o lume întreagă ascunsă mie. Dar apoi am început să-mi pun întrebări: oare eu ce ascund? Oare câți dintre noi trăim vieți paralele din frică sau din datorie?

Au trecut luni până când am reușit să vorbim cu adevărat. Vlad a venit acasă într-o duminică dimineață și a găsit poeziile mele împrăștiate pe masă.
— Le-ai scris tu?
— Da… Poate că și eu am nevoie de un atelier al meu.

Ne-am privit lung, ca doi străini care abia acum se cunosc.

Astăzi suntem încă împreună, dar altfel: fiecare are spațiul lui, timpul lui pentru visuri și pasiuni. Nu e ușor — copiii simt tensiunea, părinții ne judecă, prietenii bârfesc. Dar poate că adevărata trădare e să renunți la tine însuți pentru liniștea aparentă a celuilalt.

Mă întreb uneori: câte familii trăiesc așa, în tăcere? Câți dintre noi ne pierdem printre rate și griji, uitând cine suntem cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați descoperi că partenerul vostru are o viață secretă — dar nu una interzisă, ci una plină de pasiune și sens?