Soțul meu m-a părăsit pentru altă femeie, apoi tăcere: 12 ani mai târziu, e la ușa mea

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc așa. Plec.

Cuvintele lui Vlad au căzut ca o lovitură de ciocan în liniștea bucătăriei noastre. Era noiembrie, frig și ploua mărunt pe geamurile aburite. Fetița noastră, Ana, dormea în camera ei, iar eu stăteam cu mâinile încleștate pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Nu am spus nimic. Nu aveam ce să spun. Simțeam cum totul se prăbușește în jurul meu.

— E cineva? am întrebat, deși știam răspunsul.

Vlad a oftat și a dat din cap. — Da. E Simona. N-am vrut să se întâmple așa, dar… nu mai pot să mă prefac.

Apoi a plecat. Fără să se uite înapoi, fără să spună nimic Anei. Doar o ușă trântită și pașii lui pe scări. Am rămas singură, cu inima sfâșiată și cu o fetiță de cinci ani care avea să mă întrebe dimineața unde e tati.

Anii care au urmat au fost un șir nesfârșit de zile gri și nopți albe. Mama mă certa mereu:

— Ți-am spus eu că Vlad nu e de tine! Prea visător, prea cu capul în nori! Ce-ai văzut la el?

Tata nu zicea nimic, dar privirea lui tăioasă spunea totul. În satul nostru din Prahova, divorțul era încă o rușine. Vecinele șușoteau pe la colțuri:

— Săraca Irina… A rămas singură cu copilul…

Am încercat să nu le aud. M-am agățat de Ana ca de un colac de salvare. Am muncit la școală ca profesoară suplinitoare, am făcut meditații, am vândut prăjituri la târguri ca să ne descurcăm. În fiecare seară îi citeam Anei povești și îi promiteam că totul va fi bine, deși nu credeam nici eu ce spun.

Vlad? Niciun semn. La început trimitea bani pentru Ana, apoi tot mai rar. Nu a venit la ziua ei niciodată. Nu a sunat de Crăciun sau de Paște. Simona îi născuse un băiat și o fată; îi vedeam uneori poze pe Facebook, dar nu aveam curaj să le arăt Anei.

Într-o zi, când Ana avea zece ani, m-a întrebat:

— Mama, de ce nu vine tata niciodată la serbare?

Am simțit cum mi se strânge inima. — Tata e ocupat la București, iubita mea… Dar te iubește.

Nu știu dacă m-a crezut vreodată.

Viața a mers înainte. Am început să mă obișnuiesc cu singurătatea. Seara, după ce Ana adormea, mă uitam la pozele vechi cu Vlad și încercam să-mi amintesc de ce l-am iubit atât de mult. Îmi aminteam cum ne-am cunoscut la petrecerea aceea studențească din Ploiești, cum m-a făcut să râd când eram atât de timidă și cum mi-a promis că vom avea o familie frumoasă.

Dar promisiunile s-au risipit ca fumul.

Au trecut doisprezece ani. Ana era adolescentă acum, rebelă și tăcută, mereu cu căștile în urechi. Eu îmbătrânisem înainte de vreme; ridurile din jurul ochilor nu mai puteau fi ascunse nici cu cel mai bun fond de ten.

Într-o seară ploioasă de aprilie, cineva a bătut la ușă. Era târziu; Ana era la bibliotecă cu prietenii ei. Am deschis fără să mă uit pe vizor și aproape am scăpat cheia din mână.

— Bună, Irina… Pot să intru?

Era Vlad. Arăta obosit, tras la față, cu părul grizonat și ochii roșii de nesomn.

— Ce cauți aici? am întrebat printre dinți.

A oftat adânc și s-a uitat în jos.

— Am greșit mult… Simona m-a dat afară acum două luni. Copiii mei nu vor să mă vadă… M-am gândit mult la voi două… La tine și la Ana…

Am simțit cum furia îmi urcă în piept ca un val fierbinte.

— Doisprezece ani ai uitat că existăm! Doisprezece ani! De ce ai venit acum?

Vlad a început să plângă în hohote. Nu-l mai văzusem niciodată așa slab.

— Nu mai am pe nimeni… Mi-e dor de Ana… Mi-e dor de tine… Am fost un prost… Te rog, lasă-mă măcar să vorbesc cu ea…

Am stat mult timp în tăcere. Îl priveam ca pe un străin care îmi invadase casa și trecutul. În același timp, o parte din mine voia să-l alunge pentru totdeauna; alta voia să-l lase să-și vadă fata măcar o dată.

Când Ana a venit acasă și l-a văzut pe Vlad în hol, a rămas nemișcată.

— Tu ești tata? a întrebat încet.

Vlad a îngenuncheat în fața ei și a început să plângă din nou.

— Da… Iartă-mă…

Ana s-a uitat la mine cu ochii mari și goi.

— Ce facem acum, mama?

Nu am avut răspuns atunci și nici acum nu-l am. Vlad a rămas peste noapte pe canapea; dimineața a plecat fără să spună nimic. De atunci nu l-am mai văzut.

Mă întreb uneori dacă iertarea e posibilă sau dacă rănile trecutului rămân mereu deschise. Poate că unii oameni nu se întorc niciodată cu adevărat acasă.

Oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult ne putem vindeca vreodată?