Soțul meu zgârcit: Între visul de libertate și realitatea unei căsnicii sufocante

— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Știi cât costă kilowattul acum?
Vocea lui Vlad răsună ascuțit din hol, iar eu mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude, și simt cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când aud replica asta. De fapt, e deja un refren zilnic în casa noastră.
— Vlad, am stat doar două minute…
— Două minute aici, două minute acolo! Așa se adună sutele de lei la factură!
Îl privesc cum își aranjează cravata în oglindă, mereu impecabil, mereu cu aerul acela superior. E genul de bărbat pe care lumea îl admiră: avocat de succes, mereu la patru ace, cu discursuri inteligente la orice petrecere. Dar nimeni nu știe ce înseamnă să trăiești cu el zi de zi.

Când ne-am cunoscut, m-a cucerit cu umorul lui fin și cu promisiunea unei vieți moderne. Îmi spunea că vrea o familie fericită, că vom călători, că vom construi împreună ceva frumos. Dar după nuntă, lucrurile au început să se schimbe încet-încet. Prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă a fost când am vrut să cumpăr o rochie pentru aniversarea noastră de un an.
— Chiar ai nevoie de încă o rochie? Ai deja destule!
Am renunțat atunci, spunându-mi că poate exagerez eu. Dar apoi au urmat discuțiile despre fiecare cheltuială: cafeaua de la colț, fructele mai scumpe din piață, chiar și banii pentru medicamente.

Mama mea a observat repede schimbarea din vocea mea la telefon.
— Irina, ești bine? Pari mereu obosită…
— Sunt doar stresată cu serviciul, mamă, îi răspundeam mereu. Nu voiam să-i spun adevărul: că mă simt ca într-o colivie aurită, unde totul e frumos la exterior, dar sufocant pe dinăuntru.

Vlad nu e violent. Nu ridică vocea decât când vine vorba de bani. Dar controlul lui e subtil și constant. Am ajuns să ascund bonurile de cumpărături sau să-mi cumpăr o cafea doar când știu sigur că nu mă vede nimeni cunoscut. Prietenele mele râd uneori:
— Lasă, Irina, toți bărbații sunt zgârciți!
Dar nu e așa. Nu toți își numără fiecare leu cheltuit de soție ca pe o crimă.

Cel mai greu mi-a fost când s-a îmbolnăvit fiica noastră, Mara. Avea febră mare și doctorița ne-a recomandat niște analize suplimentare la o clinică privată. Vlad a făcut un scandal monstru:
— De ce să dăm atâția bani? Mergem la stat!
— Vlad, Mara are nevoie acum! Nu putem aștepta două săptămâni pentru programare!
— Ești iresponsabilă cu banii noștri!
Am plâns atunci în baie, înfundată cu prosopul în gură să nu mă audă Mara. Am simțit că nu mai pot. Dar am mers totuși la clinică, pe ascuns, plătind din banii mei puși deoparte.

Zilele trec greu. Munca mea ca profesoară nu e apreciată de Vlad; salariul meu intră direct în contul comun pe care el îl administrează cu strictețe. Orice încercare de a discuta despre bani se termină cu reproșuri:
— Eu aduc cei mai mulți bani în casă! Eu știu cel mai bine cum să-i gestionăm!
Uneori mă gândesc cum ar fi să plec. Să-mi iau fetița și să încep o viață nouă. Dar apoi mă uit la Mara cum doarme liniștită și mă întreb dacă am dreptul să-i stric copilăria pentru egoismul meu.

Într-o seară, după ce Vlad a refuzat să mergem la ziua unei prietene pe motiv că „nu are rost să dăm bani pe cadouri inutile”, am izbucnit:
— Vlad, tu nu vezi că ne sufoci? Că nu mai trăim deloc? Totul e despre bani!
M-a privit lung, fără să clipească:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca oricând. Dar fără Mara!
Atunci am simțit pentru prima dată frica adevărată. Știam că are relații și bani suficienți cât să mă facă să pierd custodia copilului dacă ar vrea.

Am început să caut informații despre divorțuri și drepturile mamelor în România. Am vorbit cu o avocată – Ana – care mi-a spus clar:
— E greu, Irina. Dar nu imposibil. Trebuie să ai dovezi că mediul nu e sănătos pentru copil.

În paralel, am început să țin un jurnal cu toate episoadele de control și zgârcenie exagerată. Am strâns bonuri, am notat replici, am făcut poze cu frigiderul gol când Vlad refuza să cumpere alimente „până nu terminăm tot ce avem”.

Într-o zi, Mara m-a întrebat:
— Mami, de ce nu mergem niciodată la film ca ceilalți copii?
Nu am putut răspunde decât cu o îmbrățișare lungă și lacrimi ascunse.

Am început să visez tot mai des la libertate. La o viață simplă, fără lux dar cu liniște sufletească. La serile în care pot aprinde lumina fără teamă sau pot cumpăra o înghețată pentru Mara fără să mă gândesc la reacția lui Vlad.

Într-un final, după încă un scandal legat de banii pentru rechizitele Marei, am decis: voi divorța. Nu pentru mine – ci pentru Mara. Pentru ca ea să știe că viața nu înseamnă doar economii absurde și frică de fiecare leu cheltuit.

Acum stau pe marginea patului și scriu aceste rânduri cu inima strânsă dar hotărâtă. Știu că va fi greu – poate cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Dar oare nu merităm amândouă o șansă la fericire?

Voi ce ați face în locul meu? Cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru a păstra aparențele unei familii „perfecte”?