Soțul meu, zgârcitul: Între visul de libertate și lanțurile unei căsnicii reci

— Ioana, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Tu știi cât costă curentul?
Vocea lui Radu răsună ca un ciocan în liniștea serii. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu e prima dată când aud reproșul ăsta. De fapt, nu e prima dată când orice gest banal devine motiv de ceartă.
— Îmi pare rău, am uitat, răspund încet, fără să-l privesc.
— Mereu uiți! Și cine plătește? Eu! Tot eu trag la jug aici!

Aș vrea să-i spun că nu doar el trage la jug. Că și eu muncesc opt ore pe zi la birou, apoi alerg acasă să gătesc, să fac curat, să mă ocup de copii. Dar știu că orice aș zice se va întoarce împotriva mea. Așa că tac. Tac și mă simt tot mai mică, tot mai străină în propria casă.

Când l-am cunoscut pe Radu, era alt om. Glumea mult, mă făcea să râd, îmi aducea flori de câmp și-mi promitea că vom construi împreună o viață frumoasă. Nu mi-am imaginat niciodată că omul acela cald se va transforma într-un bărbat rece, calculat la fiecare leu și la fiecare gest de afecțiune.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să deschid subiectul care mă măcina de luni de zile.
— Radu, crezi că suntem fericiți?
M-a privit scurt, fără să-și ridice ochii din telefon.
— Ce întrebare e asta? Avem casă, avem copii sănătoși, avem serviciu. Ce-ți mai trebuie?
— Nu știu… Poate puțină liniște. Poate să nu ne certăm pentru orice factură sau pentru fiecare ban cheltuit.
— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Dar să nu crezi că-ți las casa sau copiii!

M-am ridicat de la masă cu lacrimile în gât. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat: chiar pot pleca? Unde să mă duc cu doi copii mici? Salariul meu abia ajunge pentru chirie și mâncare. Și totuși, cât mai pot trăi așa?

Mama m-a sunat a doua zi.
— Ioana, ce faci, mamă? Pari obosită la voce.
— Sunt bine, mamă… doar puțin stresată la serviciu.
— Ai grijă de tine. Să nu te lași pe tine pentru nimeni.

Mi-au dat lacrimile. Mama nu știe nimic despre iadul din casa mea. Nici sora mea, Ana, nu știe. Toți cred că suntem familia perfectă: el inginer serios, eu contabilă, doi copii cuminți. Dar nimeni nu vede cum mă sting încet-încet.

Într-o duminică, am mers la supermarket cu copiii. Radu a refuzat să vină — „să nu cheltui aiurea”. La casă, băiatul cel mic a pus în coș o ciocolată.
— Mami, pot să o iau?
Am zâmbit trist:
— Nu azi, puiule…

Mi-am dat seama că zgârcenia lui Radu nu ne afectează doar pe mine, ci și pe copii. Ei cresc cu frica de a cere ceva, cu teama de a greși. În seara aceea am plâns în baie până târziu.

A doua zi dimineață, Radu a găsit bonul de la cumpărături.
— Ai cheltuit 200 de lei pe prostii! Ce-ai luat de banii ăștia?
— Mâncare pentru copii… și niște fructe.
— Fructe? Era nevoie? Nu puteai lua doar mere?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era vorba doar despre bani. Era despre lipsa de grijă, despre faptul că orice gest de normalitate era pedepsit.

Într-o seară am vorbit cu Ana la telefon.
— Ioana, tu nu mai ești tu… Ce se întâmplă?
Am izbucnit în plâns:
— Nu mai pot… Simt că mă sufoc aici. Radu e tot mai rău… Nu-mi dă voie nici să cumpăr o ciocolată copiilor!
— Mamă dragă… Ascultă-mă: nimic nu merită să te pierzi pe tine. Dacă vrei să vii la mine câteva zile, te aștept oricând.

Am început să visez la divorț ca la o eliberare. Seara mă uitam pe internet la apartamente de închiriat și calculam bugetul. Dar apoi mă uitam la copii dormind și mă întrebam dacă am dreptul să-i smulg din casa lor.

Într-o zi am primit un mesaj de la grădiniță: băiatul cel mare nu se simțea bine. Am fugit de la serviciu direct acolo. Radu m-a sunat furios:
— Iar ai plecat de la muncă? O să te dea afară! Cine plătește ratele?
— Copilul nostru are febră! Ce era să fac?
— Să-l iei acasă și să nu mai cheltui bani pe doctori! O să-i treacă!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am strâns copiii în brațe și am plecat la mama pentru câteva zile. Radu a sunat furios de zeci de ori; n-am răspuns.

Mama m-a privit lung:
— Ioana… tu trebuie să decizi ce vrei pentru tine și pentru copii. Nu poți trăi toată viața cu frica asta.

Acum stau în camera copilăriei mele și mă gândesc: oare cât valorează liniștea mea? Oare copiii mei vor fi mai fericiți lângă un tată rece sau lângă o mamă care încearcă să-i crească singură dar cu dragoste?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că merit mai mult decât frică și zgârcenie.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Câte au curajul să aleagă libertatea? Voi ce ați face în locul meu?