Soțul meu, zgârcitul: Între visul de libertate și realitatea unei căsnicii sufocante

— Ioana, ai stins lumina la baie? Știi cât costă curentul luna asta? Glasul lui Vlad răsună din sufragerie, tăios ca o lamă. Mă opresc în prag, cu mâna pe întrerupător, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu e prima dată când aud aceeași replică, dar de fiecare dată doare la fel.

— Da, Vlad, am stins-o. Nu-ți face griji, nu ne ruinează factura la lumină, îi răspund încercând să-mi păstrez calmul. El oftează teatral și își continuă ritualul de seară: verifică robinetul să nu picure, termostatul să nu fie setat prea sus, frigiderul să nu stea deschis prea mult. Totul sub pretextul „economiei”, dar eu știu că e mai mult de atât.

Când l-am cunoscut pe Vlad, eram fascinată de felul lui de a vorbi, de hainele lui scumpe și de siguranța cu care pășea prin lume. Prietenele mele mă invidiau: „Ai tras lozul câștigător! E modern, e educat, nu bea, nu fumează, nu te înșală!” Ce nu știau ele era că Vlad își ținea portofelul mai strâns decât orice secret.

La început am crezut că exagerez eu. Când am vrut să cumpăr o rochie nouă pentru aniversarea noastră și mi-a spus că „nu avem nevoie de lucruri inutile”, am râs. Dar râsul s-a transformat în suspin când am văzut că fiecare dorință a mea era tăiată de pe listă cu o explicație logică: „Nu e momentul”, „Putem trăi și fără asta”, „Mai bine punem banii deoparte”.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit pe masă o listă cu cheltuielile lunii trecute. Vlad mă aștepta cu pixul în mână.

— Ioana, ai cheltuit 120 de lei pe cafea la birou luna asta. Știi câte pachete de cafea puteam cumpăra cu banii ăștia?

— Vlad, e singura mea plăcere la muncă! Nu-mi iau haine scumpe, nu ies în oraș cu fetele… E doar o cafea!

— Nu e vorba doar de cafea. E vorba de principiu. Trebuie să fim responsabili.

M-am simțit ca un copil certat pentru o notă proastă. Am tăcut și mi-am înghițit lacrimile. În acea noapte am visat că fug din casă desculță, alergând spre o viață în care nu trebuie să cer voie pentru fiecare leu cheltuit.

Mama m-a sunat a doua zi:

— Ioana, ce faci, mamă? Pari obosită la telefon.

— Sunt bine, mamă… doar puțin stresată la serviciu.

N-am avut curaj să-i spun adevărul. Mama l-a plăcut mereu pe Vlad: „E băiat serios, nu ca tatăl tău care a băut toți banii.” Dar eu știam că între zgârcenie și risipă există o cale de mijloc pe care Vlad refuza să o vadă.

Într-o duminică am mers la părinții lui Vlad la masă. Soacra mea, doamna Mariana, mi-a șoptit conspirativ:

— Să nu-l superi pe Vlad cu cheltuielile! El așa a fost crescut: totul la linie.

Am zâmbit forțat și mi-am înghițit replica. Cine sunt eu să schimb un om crescut cu frica sărăciei? Dar cine sunt eu dacă mă las modelată după regulile lui?

Seara aceea s-a terminat cu o ceartă mocnită acasă:

— De ce ai luat prăjituri din cofetărie? Puteai face tu acasă!

— Pentru că am vrut să le fac o bucurie părinților tăi!

— Bucuria nu stă în bani aruncați pe prostii.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Nu era vorba despre bani, ci despre libertatea mea de a decide ce e important pentru mine.

Lunile au trecut și fiecare zi a devenit o negociere: pot să-mi iau un șampon mai scump? Pot să merg la un film cu colega mea? Pot să cumpăr un cadou pentru nepoata mea? Vlad avea mereu un argument logic împotrivă.

Într-o zi, colega mea Ana m-a invitat la o cafea după muncă. Am ezitat să-i spun lui Vlad, dar Ana m-a privit direct în ochi:

— Ioana, tu mai trăiești pentru tine sau doar supraviețuiești lângă el?

Întrebarea ei m-a urmărit toată seara. M-am uitat la Vlad cum citea liniștit ziarul și mi-am dat seama că nu-l mai recunoșteam. Sau poate nu mă mai recunoșteam pe mine.

Am început să visez tot mai des la divorț. Nu pentru că Vlad ar fi un om rău — nu m-a jignit niciodată, nu m-a lovit, nu m-a umilit în fața altora. Dar m-a sufocat încet cu fiecare interdicție, cu fiecare leu numărat.

Într-o seară am avut curajul să-i spun:

— Vlad, simt că nu mai pot trăi așa. Vreau să fiu liberă să decid pentru mine.

El s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat:

— Ioana, tu nu vezi câte familii se destramă din cauza banilor? Eu încerc să ne protejez!

— Dar cine mă protejează pe mine de viața asta fără bucurii?

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut nesigur.

Acum stau în fața oglinzii și mă întreb: cât valorează fericirea mea? Merită sacrificată pentru siguranță financiară? Sau e timpul să-mi iau viața înapoi?

Oare câte femei trăiesc ca mine și nu au curajul să vorbească? Voi ce ați face în locul meu?