„Soțul tău, dragă, aduce pe alta când nu ești acasă”. Povestea unei trădări care mi-a sfâșiat familia

— Irina, dragă, nu vreau să-ți stric ziua, dar trebuie să știi ceva… Soțul tău, aduce pe alta când nu ești acasă.

Cuvintele Mariei, vecina de la etajul doi, mi-au răsunat în urechi ca un ecou otrăvit. M-am oprit cu sacoșele în mână, simțind cum sângele mi se scurge din obraji. Am încercat să râd, să par că nu mă atinge, dar inima mea deja bătea nebunește. Maria nu era genul care să inventeze povești, dar nici nu era străină de plăcerea de a răscoli noroiul în viețile altora.

— Ce spui acolo, Maria? Nu glumi cu din astea…

Ea s-a apropiat conspirativ, cu ochii mijiți:

— L-am văzut de două ori săptămâna asta. O blondă tânără, cu fustă scurtă. Au intrat râzând în apartament. Și-au luat timp…

Am simțit cum mă sufoc. Am urcat scările pe pilot automat, încercând să-mi conving mintea că totul e doar o bârfă ieftină. Dar fiecare pas era mai greu decât celălalt. În casă mirosea a cafea rămasă de dimineață și a parfumul lui Vlad. Am privit spre canapeaua unde ne uitam la filme împreună și am simțit un gol imens.

Seara, când Vlad a intrat pe ușă, am încercat să-l privesc ca înainte. Dar ochii mei îl trădau. El a observat imediat:

— Ce ai pățit? Pari obosită…

— Nimic, doar… multă treabă la serviciu.

Am mințit fără să clipesc. Dar în noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am perpelit, ascultându-i respirația liniștită și întrebându-mă dacă nu cumva Maria avea dreptate. A doua zi am decis să-l urmăresc. M-am simțit murdară făcând asta, dar nu mai puteam trăi cu incertitudinea.

Într-o joi după-amiază, am ieșit mai devreme de la birou și m-am ascuns după colțul blocului. L-am văzut pe Vlad venind cu acea fată blondă. Râdeau, iar el îi ținea mâna pe spate cu o naturalețe care m-a sfâșiat. Au intrat în apartament ca și cum ar fi fost acasă la ei.

Am stat acolo, tremurând, până când am simțit că nu mai pot respira. Am urcat scările și am bătut cu putere în ușă. Vlad a deschis, palid ca varul.

— Irina?! Ce faci acasă la ora asta?

— Cine e fata asta? Cine ești tu?

Blonda s-a retras rușinată spre hol, iar Vlad a început să bâlbâie ceva despre o colegă de serviciu care avea nevoie de ajutor cu niște acte. Dar privirea lui trăda totul. Am izbucnit:

— Nu mă minți! Știu tot! De cât timp durează?

El a tăcut. Tăcerea lui a spus totul.

În zilele următoare am trăit ca într-un coșmar. Mama m-a sunat să mă întrebe de ce plâng la telefon, iar fiica mea, Ana, m-a întrebat dacă tata mai vine la serbarea de la școală. Nu știam ce să-i spun. Am încercat să păstrez aparențele pentru ea, dar fiecare gest al lui Vlad mă făcea să mă simt umilită.

Am început să primesc priviri compătimitoare de la vecini. Maria îmi aducea prăjituri „ca să-mi țină de urât”, dar știam că abia așteaptă să afle detalii noi. Tata mi-a spus:

— Irina, nimeni nu merită să fie călcat în picioare. Ai demnitate!

Dar cum să-ți păstrezi demnitatea când tot ce ai construit se prăbușește?

Vlad a încercat să se justifice:

— A fost o greșeală! Nu înseamnă nimic! Te iubesc pe tine!

— Dacă mă iubeai, nu mă trădai! Iubirea nu doare așa!

Am urlat la el cu toată durerea din mine. Ana a început să plângă și s-a ascuns sub masă. Atunci am realizat cât de mult îi răneam și pe cei din jur.

Au urmat luni de tăcere și discuții interminabile despre „ce facem mai departe”. Vlad voia să rămână pentru Ana, eu voiam să plece pentru liniștea mea. Mama îmi repeta:

— O femeie trebuie să știe când să pună punct.

Dar eu nu știam dacă pot trage linie peste atâția ani împreună.

Într-o seară târzie, Ana m-a întrebat:

— Mami, tu îl mai iubești pe tati?

Am plâns în fața ei pentru prima dată și i-am spus:

— Nu știu, puiule… Nu știu dacă mai pot.

Am decis să ne separăm pentru o vreme. Vlad s-a mutat la fratele lui, iar eu am rămas cu Ana într-un apartament care părea brusc prea mare și prea gol. Fiecare colț îmi amintea de ce am pierdut.

Oamenii au început să vorbească mai puțin despre noi și mai mult despre altcineva. Dar rana din sufletul meu nu se vindeca. Mergeam la serviciu ca un robot și încercam să fiu puternică pentru Ana.

Într-o zi, la piață, Maria m-a oprit:

— Irina, îmi pare rău că ți-am spus… Poate era mai bine să nu afli.

Am privit-o lung și i-am răspuns:

— Nu tu ai stricat familia mea. Adevărul doare, dar minciuna ucide încet.

Acum, după un an de la acea zi fatidică, încă mă întreb dacă pot ierta vreodată sau dacă pot începe din nou cu altcineva. Oare chiar putem avea încredere după ce totul s-a năruit? Sau rămânem mereu prizonierii trecutului nostru?