Speranță la răscruce: Povestea Sofiei către maternitate

— Sofia, iar te uiți la testul ăla? Nu crezi că ar trebui să-l arunci? vocea lui Mihai răsuna din bucătărie, cu o urmă de oboseală și frustrare. Mă uitam la testul de sarcină ca la un talisman stricat, sperând că dacă îl privesc destul, o să apară a doua linie. Dar nu apărea. Niciodată nu apărea. Am simțit cum mi se strânge stomacul și, fără să răspund, am pus testul în sertar, lângă celelalte zeci, poate sute, adunate în ultimii trei ani.

Aveam 38 de ani și, deși toată lumea îmi spunea că încă sunt tânără, simțeam cum timpul mă presează ca o menghină. Prietenele mele, colegele, chiar și vecinele de la bloc, toate păreau să aibă copii, să-și trăiască viețile înconjurate de râsete de copii, de desene pe pereți și jucării împrăștiate prin casă. Eu aveam liniște. O liniște apăsătoare, spartă doar de ceasul care ticăia și de suspinele mele noaptea, când Mihai dormea.

— Sofia, hai să nu mai vorbim despre asta azi, te rog, mi-a spus el într-o seară, când am adus vorba de o nouă clinică din București. — Nu mai pot, nu mai vreau să te văd suferind. Poate nu e să fie…

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Poate nu e să fie. Ce înseamnă asta? Că nu merit? Că nu sunt destul de bună? Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii, dar nu am spus nimic. M-am dus în dormitor, m-am așezat pe marginea patului și am început să mă rog. Nu eram o persoană religioasă, dar în momentele de disperare, cred că toți ne agățăm de ceva. Am început să vorbesc cu Dumnezeu, să-i spun tot ce mă doare, să-i cer să mă ajute să înțeleg de ce mi se întâmplă asta.

Mama îmi spunea mereu: „Sofia, Dumnezeu are un plan pentru fiecare. Nu te grăbi, nu dispera.” Dar cum să nu disperi când vezi cum visul tău se îndepărtează cu fiecare lună care trece? Cum să nu te simți vinovată când toți din jurul tău te întreabă: „Dar voi când faceți un copil?”

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Irina, a venit la mine cu ochii strălucind de fericire. — Sofia, sunt însărcinată! Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Am zâmbit, am felicitat-o, dar în sufletul meu era furtună. M-am dus la baie și am plâns în liniște, să nu mă audă nimeni. Mă simțeam mică, inutilă, invizibilă.

Seara, Mihai m-a găsit stând pe întuneric, cu genunchii la piept. — Nu mai pot, Mihai. Nu mai pot să mă prefac că sunt bine. Nu mai pot să mă bucur pentru alții când eu mă simt goală pe dinăuntru. El s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe. — Știu, iubita mea. Știu că doare. Dar nu vreau să te pierd pe tine în lupta asta. Nu vreau să ne pierdem unul pe altul.

În acea noapte, am decis să merg la biserică. Nu mai fusesem de ani de zile, dar simțeam că trebuie să fac ceva, orice, să-mi găsesc liniștea. Am intrat în biserica mică de lângă bloc, am aprins o lumânare și m-am așezat pe o bancă. Am început să mă rog, cu lacrimi în ochi, să-i spun lui Dumnezeu tot ce nu puteam spune nimănui. „Dă-mi putere să merg mai departe, Doamne. Dă-mi speranță, dacă nu-mi poți da un copil.”

În săptămânile care au urmat, am început să merg la biserică în fiecare duminică. Nu știu dacă era credința sau doar faptul că aveam un loc unde să-mi las durerile, dar am început să mă simt mai ușoară. Am cunoscut-o pe doamna Maria, o bătrână care venea mereu la slujbă. Într-o zi, m-a întrebat de ce plâng. I-am spus povestea mea, iar ea mi-a strâns mâna și mi-a spus: „Sofia, nu știi niciodată ce-ți rezervă viața. Poate că Dumnezeu are alt plan pentru tine, dar nu renunța la speranță.”

Am început să mă schimb. Am început să mă bucur de lucrurile mici: de o cafea băută în liniște, de o carte bună, de o plimbare cu Mihai prin parc. Am început să mă rog nu doar pentru un copil, ci pentru liniște, pentru acceptare, pentru puterea de a merge mai departe, indiferent de ce va fi.

Într-o zi, la început de primăvară, am simțit că ceva e diferit. Nu voiam să-mi fac speranțe, dar corpul meu părea să-mi spună altceva. Am cumpărat un test de sarcină, fără să-i spun lui Mihai. M-am închis în baie, cu inima bătându-mi nebunește. Am privit testul și, pentru prima dată, am văzut două linii. Două linii roz, clare, ca o promisiune.

Am ieșit din baie tremurând, cu lacrimile șiroind pe față. Mihai m-a văzut și a încremenit. — Ce s-a întâmplat? Am întins mâna cu testul. — Uite… două linii… două linii, Mihai! El m-a luat în brațe și am plâns amândoi, fără cuvinte, doar cu sufletele pline de recunoștință.

Sarcina nu a fost ușoară. Am avut temeri, nopți nedormite, vizite la doctor, analize peste analize. Dar fiecare zi era o binecuvântare. Fiecare bătaie de inimă a copilului era o minune. Am născut o fetiță sănătoasă, pe care am numit-o Ana-Maria, în cinstea doamnei Maria care mi-a redat speranța.

Acum, când o privesc dormind, mă gândesc la tot drumul parcurs. La lacrimi, la rugăciuni, la disperare și la credință. La cât de aproape am fost să renunț. La cât de important e să nu-ți pierzi speranța, chiar și atunci când totul pare pierdut.

Oare câte femei ca mine trec prin aceleași chinuri în tăcere? Oare câte dintre noi uităm să ne rugăm pentru liniște, nu doar pentru miracole? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe?