Străini sub același acoperiș: Povestea mea și a Nataliei

— Ai ajuns, în sfârșit? m-a întrebat Natalia, fără să-și ridice ochii din telefon. Vocea ei era rece, tăioasă, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. Era trecut de ora opt, iar eu abia intrasem pe ușă, cu mâinile pline de sacoșe și cu sufletul golit de oboseală.

— Da, iubita mea, am avut mult de lucru la birou. Știi că încerc să ajung cât mai repede acasă…

A oftat teatral și a trântit telefonul pe masă. — Nu contează. Oricum nu mai suntem o familie. Suntem doar două străine care locuiesc împreună.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece. Am rămas nemișcată în hol, cu palmele transpirate și ochii încețoșați. M-am întrebat, pentru a mia oară, dacă nu cumva am greșit totul. Dacă nu cumva, în încercarea disperată de a-i oferi tot ce are nevoie, am uitat să-i ofer ceea ce conta cel mai mult: prezența mea.

Soțul meu, Radu, ne-a părăsit când Natalia avea doar două săptămâni. Nu a suportat presiunea, nici plânsetele nopții, nici responsabilitatea. A plecat într-o dimineață de vară, lăsând un bilet scurt pe masa din bucătărie: „Nu pot. Îmi pare rău.” Atât. De atunci, nu l-am mai văzut decât de două ori, la tribunal, când am semnat actele de divorț. Nu a întrebat niciodată de Natalia. Nu a trimis niciun ban. Nimic.

Am rămas singură cu un copil mic și cu o grămadă de facturi neplătite. Părinții mei erau la țară, bolnavi și prea bătrâni ca să mă ajute. Prietenii s-au risipit repede — fiecare cu viața lui, cu grijile lui. Am învățat să mă descurc singură: să schimb scutece la trei dimineața, să alerg la farmacie pentru febră, să gătesc cu ce aveam prin frigider. Am renunțat la visele mele — la masteratul pe care îl visam, la serile liniștite cu o carte în mână — pentru ca Natalia să aibă tot ce îi trebuie.

Anii au trecut repede. Am schimbat trei joburi ca să pot plăti chiria și grădinița. Am lucrat ca vânzătoare la supermarket, apoi ca secretară la o firmă mică de construcții și, în cele din urmă, am găsit un post la contabilitate într-o companie mai mare. Salariul era mai bun, dar programul era infernal. Ajungeam acasă târziu și adesea o găseam pe Natalia adormită pe canapea, cu televizorul pornit.

Într-o zi, când avea vreo zece ani, am găsit-o plângând în baie. — Toți copiii au tați care vin la serbare… De ce eu nu am? m-a întrebat printre sughițuri.

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o în brațe. — Știu că doare, iubita mea… Dar ai pe cineva care te iubește enorm: pe mine.

— Nu e același lucru! a țipat ea și m-a împins ușor.

Nu am știut ce să-i spun. Cum să-i explic unui copil că uneori oamenii mari fug de responsabilitate? Că nu e vina ei? Că nu e vina mea?

Pe măsură ce a crescut, Natalia s-a retras tot mai mult în sine. A început să lipsească de la școală, să se certe cu mine din orice. Odată am găsit un pachet de țigări în ghiozdanul ei și am făcut scandal. — Toată lumea fumează! Ce-ți pasă? Oricum nu te interesează decât munca ta! mi-a strigat.

M-am simțit neputincioasă. Îmi doream să fiu o mamă bună, dar eram mereu obosită, mereu stresată de bani și facturi. Nu aveam timp pentru excursii sau pentru discuții lungi la cină. Îi cumpăram haine frumoase și telefoane noi sperând că asta va compensa lipsa mea.

Într-o seară de vară, când Natalia avea șaisprezece ani, a venit acasă târziu și mirosea a alcool. Am încercat să vorbesc cu ea:

— Natalia, te rog… Spune-mi ce se întâmplă cu tine! Nu vreau să te pierd…

— Prea târziu! Ai plecat demult din viața mea! mi-a răspuns cu ochii roșii.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am întrebat dacă nu cumva Radu avea dreptate să fugă — poate că eu nu sunt făcută pentru asta. Poate că nu sunt o mamă bună.

Dar dimineața m-am ridicat din pat și am mers mai departe. Am făcut cafea și i-am lăsat un bilețel pe masă: „Te iubesc orice ar fi.”

Au trecut luni de zile fără ca relația noastră să se îmbunătățească. Natalia era tot mai distantă; eu eram tot mai epuizată. Uneori mă gândeam să-l caut pe Radu — poate ar vrea să-și vadă fiica măcar o dată? Dar apoi îmi aminteam privirea lui goală din sala de judecată și renunțam.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, când am intrat pe ușă după o zi infernală la muncă, Natalia mi-a spus acele cuvinte care m-au sfâșiat: „Ai plecat demult din viața mea. Suntem doar două străine.”

Am stat mult timp în holul acela întunecat și m-am gândit la toate sacrificiile făcute — la nopțile nedormite, la zilele în care nu aveam bani nici pentru pâine, la momentele când mi-am dorit doar să fug și eu undeva departe. Dar nu am fugit niciodată.

Poate că nu am fost mama perfectă. Poate că am greșit mult. Dar știu că am făcut tot ce am putut pentru ea.

Mâine voi încerca din nou să vorbesc cu Natalia. Să-i spun că sunt aici pentru ea, chiar dacă uneori par absentă sau obosită. Să-i spun că dragostea mea nu depinde de notele ei sau de cât timp petrecem împreună — ci e pur și simplu acolo.

Oare va înțelege vreodată cât de greu e să fii părinte singur? Oare va putea ierta absențele mele? Sau vom rămâne străine pentru totdeauna?