Strigătul unei mame: O clipă de neatenție, o viață schimbată

— Vlad, nu băga tot în gură! am strigat, dar era deja prea târziu. Într-o fracțiune de secundă, liniștea din sufragerie s-a transformat într-un haos de sunete: scaunul trântit, plânsul isteric al Mariei, sora lui mai mare, și un zgomot ciudat, ca un gâfâit disperat. Am sărit de pe canapea, inima bubuindu-mi în piept, și l-am văzut pe Vlad cu ochii mari, umezi, încercând să respire. Jucăria aceea colorată, pe care o cumpărasem cu o zi înainte din supermarketul din colț, îi bloca gâtul.

— Dă-mi-l! Dă-mi-l! am urlat către soțul meu, Sorin, care a apărut în pragul ușii, palid ca varul.

Nu știu cum am reușit să-l întorc cu fața în jos și să-i bat ușor pe spate. Îmi tremurau mâinile, simțeam că mă prăbușesc. Vlad a scos un sunet ascuțit, apoi jucăria a căzut pe covor. Am izbucnit în plâns și l-am strâns la piept, fără să-mi pese că Maria și Andrei ne priveau speriați din colțul camerei.

— Ioana, trebuie să mergem la spital! a spus Sorin cu vocea tăiată.

Am ajuns la Urgențe într-un timp care mi s-a părut o eternitate. Medicul de gardă ne-a privit cu severitate:

— Nu e prima dată când vedem așa ceva. Mulți părinți nu știu cât de periculoase pot fi unele jucării pentru dentiție. Sunt pline de piese mici sau materiale care se pot desprinde.

M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Eu trebuia să fiu atentă. Eu trebuia să-l protejez. Dar cine se gândește că o jucărie vândută peste tot poate fi atât de periculoasă?

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăcere și reproșuri nerostite. Sorin nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Maria mă întreba mereu dacă Vlad va muri. Andrei, băiatul nostru mijlociu, refuza să se joace cu fratele lui.

— E vina ta! a țipat într-o seară Sorin, după ce copiii au adormit. Cum ai putut să lași jucăria aia la îndemâna lui?

Am izbucnit în lacrimi:

— Nu știam! Am citit eticheta… scria că e sigură pentru bebeluși!

— Nimic nu e sigur dacă nu verifici tu cu ochii tăi! m-a acuzat el.

M-am simțit mică și neputincioasă. În fiecare noapte mă trezeam transpirată, retrăind scena aceea groaznică. Îmi imaginam ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram acolo sau dacă n-aș fi știut ce să fac. M-am documentat zile întregi despre manevra Heimlich la bebeluși, despre jucării sigure și nesigure, despre cât de ușor se poate schimba totul într-o clipă.

Într-o dimineață, am găsit curajul să postez povestea noastră pe Facebook. Am primit sute de mesaje: unele de susținere, altele pline de judecată.

„E vina ta că nu ai fost atentă!”
„Mulțumesc că ai împărtășit asta! Nici eu nu știam cât de periculoase pot fi jucăriile astea.”
„Ar trebui interzise!”

Am realizat că nu sunt singură. Câte mame nu trăiesc cu frica asta zilnic? Câte nu se simt vinovate pentru fiecare zgârietură sau lovitură a copilului?

Sorin a început să se deschidă după câteva săptămâni. Într-o seară, când Vlad dormea liniștit lângă mine, mi-a luat mâna și a spus:

— Știu că nu e vina ta… dar mi-a fost frică să nu te pierd și pe tine.

Atunci am plâns amândoi. Am înțeles că frica ne schimbase pe toți. Maria a început să-și revină și ea, iar Andrei a venit într-o zi la mine cu jucăria buclucașă:

— O aruncăm împreună?

Am zâmbit printre lacrimi și am aruncat-o la gunoi.

Acum sunt mult mai atentă la orice intră în casa noastră. Am devenit „mama paranoică” din grupul de prietene, cea care citește fiecare etichetă și verifică fiecare jucărie.

Dar încă mă întreb: De ce trebuie să trecem printr-o tragedie ca să învățăm? De ce nu există mai mult control asupra lucrurilor destinate copiilor noștri? Câte familii trebuie să sufere până când cineva va lua măsuri?

Voi cum vă protejați copiii? Ați trecut prin momente asemănătoare? Ce ați face diferit dacă ați putea da timpul înapoi?