Strigătul Valentinei: O mamă între două lumi

— Valentina! Ce s-a întâmplat? am urlat, simțind cum sângele îmi îngheață în vene. Am dat buzna în sufrageria apartamentului lui Radu, fostul meu soț, unde Valentina, fetița noastră de opt ani, zăcea pe podea, cu obrajii scăldați în lacrimi. Lângă ea, Andreea — actuala lui soție — ținea un măturoi ridicat, cu ochii mari, speriați și furioși.

— Nu e ce crezi, Nora! a izbucnit Andreea, dar vocea ei tremura. Valentina se strângea la pieptul meu, plângând în hohote. Radu apăru din bucătărie, cu fața roșie de nervi.

— Ce faci aici? Ai venit să faci scandal iar?

Nu l-am auzit. Tot ce vedeam era Valentina, cu genunchii juliți și o urmă roșie pe braț. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

— Ce s-a întâmplat? Cine te-a lovit? am întrebat-o încet, încercând să nu-mi las furia să iasă la suprafață.

Valentina a ridicat ochii spre mine și a șoptit:

— Mami… mi-a zis că dacă nu strâng jucăriile, mă ceartă. Dar… m-a lovit cu măturoiul…

Andreea a izbucnit:

— Nu am lovit-o! Doar am speriat-o puțin! E o răsfățată! Mereu face crize când e la noi!

Radu a ridicat mâinile:

— Nora, nu începe! Nu vezi că exagerezi? Valentina trebuie să învețe disciplină!

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau toate nopțile în care Valentina s-a întors de la tatăl ei tăcută, cu ochii triști. Mereu mi-a spus că nu vrea să stea la Andreea, dar Radu insista că exagerez, că inventez povești ca să-l pedepsesc pentru divorț.

Am luat-o pe Valentina în brațe și am ieșit pe ușă fără să mai spun nimic. Pe scări, fetița tremura.

— Mami, nu vreau să mai merg la tati…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ce puteam face? Instanța stabilise custodie comună. Radu avea dreptul să o vadă. Dar dacă era abuzată? Dacă nimeni nu mă credea?

Acasă, am spălat rănile Valentinei și am încercat să o liniștesc. Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului ei, privind-o cum doarme agitată. Dimineața am sunat-o pe mama mea.

— Mamă, nu mai pot! O lovesc acolo! Ce fac?

Mama a oftat greu:

— Du-te la poliție. Fă plângere. Dar știi cum e la noi… O să spună că exagerezi.

Avea dreptate. În România, mamele divorțate sunt adesea privite ca isterice sau răzbunătoare. Dar nu puteam să tac.

La secția de poliție am fost întâmpinată cu suspiciune.

— Aveți dovezi? a întrebat polițistul plictisit.

— Uitați-vă la copil! am strigat eu.

A notat ceva într-un carnețel și mi-a spus că vor face o anchetă socială. Am plecat plângând.

Zilele au trecut greu. Radu m-a sunat furios:

— Ce vrei să obții? Să-mi iei copilul? Să mă faci de râs?

Andreea mi-a trimis un mesaj:

„Ești bolnavă! Îți folosești copilul ca armă!”

Prietenii comuni au început să mă evite. Unii mi-au spus că ar trebui „să fiu mai tolerantă”, că „toți copiii mai iau câte o palmă”.

Dar eu știam adevărul. Valentina se speria la orice zgomot brusc. Nu mai voia să meargă la școală. Într-o seară, mi-a spus:

— Mami, dacă mor, tu o să plângi?

Atunci am simțit că mă prăbușesc cu totul. Am sunat la Protecția Copilului. Au venit acasă două doamne care au vorbit cu Valentina și au notat totul. Mi-au spus că vor merge și la Radu acasă.

În următoarele săptămâni am trăit un coșmar: telefoane de amenințare de la Radu, priviri urâte la școală, vecini care șușoteau pe la colțuri. Dar cel mai greu era să-mi văd copilul speriat.

Într-o zi, Valentina a venit acasă cu un desen: o fetiță mică într-un colț și o femeie cu un băț mare deasupra ei. Am dus desenul la anchetatori.

Procesul a durat luni întregi. Radu a adus martori care au spus că Andreea „e o mamă bună”. Eu am adus psihologul Valentinei care a confirmat traumele.

În final, judecătorul a decis ca Valentina să stea doar cu mine până la finalizarea anchetei penale împotriva Andreei. Radu a urlat în sala de judecată:

— Mi-ai distrus viața!

Dar eu nu mai aveam lacrimi pentru el. Tot ce conta era Valentina.

Acum, după un an, încă mă lupt cu sistemul. Andreea ne-a dat în judecată pentru calomnie. Radu nu mai vorbește cu mine decât prin avocați. Dar Valentina zâmbește din nou.

Mă întreb uneori: câte mame mai trec prin asta și câte aleg să tacă de frică sau rușine? Oare cât valorează liniștea unui copil într-o lume în care toți preferă să închidă ochii?