Sub același acoperiș: Adevărul din spatele ușilor închise

— Nu-mi place cum se uită la ea, Vlad! am șoptit, cu ochii înroșiți de nesomn, în timp ce îmi priveam fetița dormind în pătuțul ei. Vlad, soțul meu, a oftat și a încercat să mă liniștească.

— Ioana, ești obosită. Toate mamele trec prin asta. Mariana are recomandări bune, nu fi paranoică.

Dar ceva nu-mi dădea pace. Poate era felul în care Mariana îmi evita privirea când veneam acasă mai devreme sau poate faptul că Ruby plângea altfel după ce rămânea cu ea. Într-o noapte, după ce Vlad a adormit, am stat pe întuneric și am plâns. M-am simțit vinovată că nu pot avea încredere în cineva care are grijă de copilul meu. Dar instinctul de mamă nu mă lăsa să mă liniștesc.

A doua zi, după ce Vlad a plecat la serviciu și Mariana a venit, am instalat două camere mici: una în sufragerie și una în dormitorul lui Ruby. Am simțit că trădez pe cineva, dar mi-am spus că e pentru liniștea mea. Am plecat la birou cu inima strânsă și cu telefonul conectat la aplicația de supraveghere.

Primele ore au trecut fără nimic suspect. Mariana îi cânta lui Ruby, îi schimba scutecul, îi dădea biberonul. M-am simțit prost că am bănuit-o. Dar la prânz, când am deschis din nou aplicația, am văzut ceva ce mi-a înghețat sângele.

Mariana vorbea la telefon, cu voce ridicată, în timp ce Ruby plângea isteric în pătuț. „Las-o să plângă, că așa se învață!” a spus ea nervoasă. Apoi s-a apropiat de pătuț și a ridicat-o brusc, fără blândețe, scuturând-o ușor. „Taci odată!”

Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă. Am fugit pe scări, cu inima bubuind în piept. Când am intrat pe ușă, Mariana s-a speriat și a încercat să-și ascundă telefonul.

— Ce faci aici la ora asta? a întrebat ea, încercând să pară calmă.

— Ce fac? Ce faci TU cu copilul meu? am urlat eu, lacrimile curgându-mi pe obraji.

Mariana a început să se apere: „Doamnă Ioana, copiii trebuie să fie învățați să nu fie răsfățați! Eu știu mai bine, am crescut trei copii!”

Am luat-o pe Ruby în brațe și am simțit cum tremură toată. Vlad a venit acasă imediat ce l-am sunat. Între timp, Mariana striga că o să ne dea în judecată pentru că am filmat-o fără acordul ei.

În acea seară, casa noastră era un câmp de luptă. Vlad era furios pe mine că nu i-am spus despre camerele ascunse.

— Nu poți face lucruri pe la spatele meu! Suntem o familie!

— Și dacă nu puneam camerele? Dacă nu aflam niciodată? Ce se întâmpla cu Ruby?

Am dormit fiecare în altă cameră. În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Mama mea m-a certat că nu am avut grijă mai bine la angajare: „Pe vremea mea, nu lăsam copiii cu străini!”

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate sunt prea protectoare? Poate nu pot avea încredere în nimeni? Dar când o vedeam pe Ruby tresărind la orice zgomot mai puternic, știam că instinctul meu nu a greșit.

Am depus plângere la poliție și am arătat filmările. Ancheta a durat luni de zile. Între timp, eu și Vlad ne-am îndepărtat tot mai mult. El s-a refugiat în muncă, eu în Ruby. Prietenii ne-au evitat; nimeni nu știa ce să spună.

Într-o seară, după ce Ruby adormise greu, Vlad a venit la mine cu ochii roșii.

— Nu vreau să te pierd… Dar nu mai știu cum să fim bine.

L-am îmbrățișat și am plâns împreună. Ne-am promis că vom merge la terapie de cuplu și vom încerca să ne reconstruim familia.

Astăzi, când privesc în urmă, încă mă întreb dacă am făcut tot ce trebuia sau dacă trauma asta va rămâne mereu între noi. Oare cât de mult putem avea încredere în ceilalți când vine vorba de copiii noștri? Și cât de mult ne putem ierta unii pe alții pentru greșelile făcute din dragoste?