Sub același acoperiș: când sângele nu mai înseamnă încredere

— Nu-mi vine să cred, Larisa! Cum ai putut să faci asta? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu sertarul portofelului larg deschis și cu toate economiile mele dispărute. Larisa, verișoara mea, pe care o primisem cu brațele deschise după ce divorțase și fusese dată afară din apartamentul conjugal, stătea cu ochii în pământ, jucându-se nervos cu tivul hanoracului.

— Nu știu despre ce vorbești, a murmurat ea, evitându-mi privirea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Crescusem împreună la țară, la bunici, împărțind aceeași cameră, aceleași vise de copii. Când m-a sunat plângând că nu mai are unde să stea, nu am ezitat nicio clipă. I-am făcut loc în apartamentul meu mic din București, i-am dat cheile și i-am spus că aici va găsi mereu adăpost. Dar acum, după două luni, mă trezeam cu portofelul gol și cu sufletul sfâșiat de îndoială.

— Larisa, te rog… Spune-mi adevărul. Nu vreau să cred că tu… tu ai fi în stare să-mi faci una ca asta.

Ea a ridicat brusc capul, cu ochii umezi de lacrimi sau poate doar de vinovăție.

— Nu am luat nimic! Poate ai uitat unde ai pus banii!

Minciuna era atât de evidentă încât aproape m-a durut fizic. În ultimele săptămâni observasem cum dispar mici sume din portofel, dar am dat vina pe neatenția mea. Acum însă lipseau toți banii pe care îi strânsesem pentru o vacanță la mare — singura mea bucurie după un an greu la serviciu.

Am ieșit pe balcon să respir. Blocul vechi mirosea a vară și a praf, iar de jos se auzeau copiii jucându-se cu mingea printre mașinile parcate aiurea. M-am sprijinit de balustradă și am încercat să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese Larisa aici?

Când s-a mutat la mine, era o umbră de om. Soțul ei o lăsase pentru o altă femeie, iar părinții ei nu voiau să audă de ea după scandalul din familie. Am vrut să-i ofer o șansă la un nou început. I-am găsit un job la supermarketul din cartier, am mers împreună la interviu, am stat nopți întregi povestind despre copilărie și despre cum viața ne-a schimbat pe amândouă.

Dar apoi au început să apară semnele: haine noi pe care spunea că le-a primit de la colege, parfumuri scumpe „uitate” prin baie, mesaje ciudate pe telefon la ore târzii. Am încercat să nu judec. Poate avea nevoie să se simtă din nou frumoasă, poate încerca să-și refacă viața. Dar banii dispăruți nu mai puteau fi ignorați.

În seara aceea am sunat-o pe mama.

— Mamă, dacă ai ști cât mă doare… Parcă nu mai pot avea încredere în nimeni.

— Of, fata mea… Sângele apă nu se face, dar nici nu te lasă mereu curată. Poate are nevoie de ajutor mai mult decât crezi.

— Dar eu ce fac cu sufletul meu? Cum să mai pot trăi cu cineva sub același acoperiș când simt că mă minte în față?

Mama a oftat greu.

— Uneori trebuie să pui limite chiar și cu cei dragi. Altfel te pierzi pe tine.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Larisa făcându-și bagajele. Nu mi-a spus nimic. Doar mi-a lăsat pe masă un bilet: „Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Nu merit bunătatea ta.”

Am plâns ore întregi. Nu pentru bani — banii se fac și se duc — ci pentru că mi-am pierdut liniștea și credința că familia e mereu un refugiu sigur. În zilele care au urmat am primit mesaje de la rude: unii mă certau că am dat-o afară pe Larisa când avea nevoie de ajutor; alții îmi spuneau că am fost prea naivă și că trebuia să fiu mai atentă.

La serviciu eram absentă, prietenii mă întrebau ce s-a întâmplat și eu nu știam ce să le răspund fără să mă simt rușinată sau trădată încă o dată. Seara mă uitam la pozele vechi cu mine și Larisa la bunici — două fetițe cu genunchii juliți și ochii plini de speranță — și nu înțelegeam unde s-a rupt totul.

Au trecut luni de atunci. Am reușit să-mi recapăt o parte din echilibru, dar rana a rămas. De fiecare dată când cineva îmi cere ajutorul, mă gândesc de două ori înainte să spun „da”. Mă întreb dacă nu cumva naivitatea mea e o slăbiciune sau doar o dovadă că încă mai cred în oameni.

Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare cât valorează încrederea? Și dacă nu putem avea încredere nici în familie… atunci unde mai găsim siguranța adevărată? Voi ce ați fi făcut în locul meu?