Sub același acoperiș cu soacra: lupta pentru libertate într-o casă cu reguli de fier

— Nu așa se spală vasele, Irina! Ai pus prea mult detergent și ai risipit apă! vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsuna din bucătărie ca un clopot spart, în timp ce eu încercam să-mi ascund tremurul mâinilor. Era a treia oară în acea săptămână când primeam observații pentru ceva banal. Mă simțeam ca o musafiră în propria viață, deși, teoretic, eram acasă. Dar ce înseamnă „acasă” când fiecare colțișor e supravegheat, fiecare gest judecat?

Totul a început în urmă cu doi ani, când eu și soțul meu, Radu, am fost nevoiți să ne mutăm la mama lui, după ce am pierdut apartamentul din cauza unui credit pe care nu l-am mai putut plăti. Lidia, văduvă de peste zece ani, ne-a primit cu brațele deschise, dar și cu o listă lungă de reguli. „În casa mea, se face curat în fiecare zi, nu se stă la televizor după ora zece, iar masa de prânz se ia la ora fixă, nu când vă taie capul”, ne-a spus din prima seară, cu un zâmbet care nu lăsa loc de discuții.

La început, am încercat să mă adaptez. Îi spuneam lui Radu, în șoaptă, înainte de culcare: „E doar o perioadă, o să treacă. Important e că suntem împreună.” Dar zilele se transformau în săptămâni, iar săptămânile în luni, și fiecare zi părea o nouă probă de rezistență. Lidia avea ochi peste tot. Dacă întârziam cu zece minute la masă, mă privea ca pe un copil obraznic. Dacă nu aranjam prosoapele după metoda ei, le scutura și le punea la loc, bombănind. Orice încercare de a aduce ceva personal în casă — o vază, o fotografie cu părinții mei — era întâmpinată cu răceală: „Nu avem nevoie de kitsch-uri aici.”

Cel mai greu mi-a fost să-mi păstrez demnitatea. Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă, am găsit-o pe Lidia în sufragerie, cu Radu. Vorbeau în șoaptă, dar am auzit destul: „Nu știu ce ai găsit la fata asta, Radu. Nu știe să gătească, nu știe să țină casa. Pe vremea mea, femeile erau altfel.” Am simțit cum mi se strânge inima. Am intrat în cameră fără să spun nimic, dar lacrimile mi-au curs pe obraz până târziu în noapte.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Radu. „Nu pot să mai stau așa. Simt că nu mai sunt eu. Parcă trăiesc viața altcuiva.” El a oftat, evitându-mi privirea: „Știu, Irina, dar ce să facem? Nu avem unde să mergem. Mama e așa, nu o să se schimbe.”

Într-o duminică, când am încercat să gătesc o rețetă de la mama mea, Lidia a intrat în bucătărie și a început să râdă: „Ce-i asta, supă de legume fără carne? La noi nu se face așa ceva!” A aruncat o privire disprețuitoare spre cratiță și a început să pregătească altceva, ignorându-mă complet. M-am simțit umilită, ca și cum tot ce venea de la mine era greșit, insuficient.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare, de certuri mocnite cu Radu, de încercări disperate de a găsi un colț doar al meu. Îmi doream să pot citi o carte fără să fiu întrebată de ce nu fac ceva „util”, să pot vorbi la telefon cu mama fără să simt că cineva ascultă după ușă. Într-o zi, am găsit curajul să-i spun Lidiei ce simt. „Doamnă Lidia, știu că e casa dumneavoastră, dar am nevoie de puțin spațiu. Nu vreau să vă supăr, dar simt că nu mai pot respira.”

M-a privit lung, cu o răceală care m-a înghețat: „Dacă nu-ți convine, Irina, ușa e acolo. Eu nu m-am rugat de nimeni să stea aici.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, pentru prima dată fără să mă ascund.

În acea seară, Radu a venit la mine și m-a luat în brațe. „Îmi pare rău, Irina. Poate ar trebui să încercăm să găsim o soluție. Nu vreau să te pierd.” Am început să căutăm împreună o garsonieră de închiriat, oricât de mică. Am strâns bani, am renunțat la multe, dar am simțit că, pentru prima dată, luptăm pentru noi.

Când am plecat, Lidia nu a spus nimic. Doar a închis ușa în urma noastră, fără să privească înapoi. În noua noastră casă, am simțit pentru prima dată liniște. Nu era perfect, dar era al nostru. Și, privind în urmă, mă întreb: cât de mult trebuie să sacrifici din tine pentru a fi acceptat? Și merită vreodată să renunți la cine ești doar ca să faci pe plac altora?