Sub Același Acoperiș cu Un Tiranie: Strigătul Meu Mut

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre asta, Irina! Ai înțeles? vocea lui Gheorghe răsună ca un tunet în bucătăria mică, cu pereți scorojiți. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea soțului meu, Radu, era ațintită în podea. Era a treia oară săptămâna asta când socrul meu ridica tonul la mine pentru ceva banal — de data asta pentru că nu pusesem destulă sare în ciorbă.

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va ajunge aici. Acum șase luni, eram încă în apartamentul nostru din București, cu vise și planuri. Criza ne-a lovit pe neașteptate: Radu și-a pierdut locul de muncă, iar eu, profesoară suplinitoare, nu mai aveam ore. Facturile s-au adunat, banca nu a mai avut răbdare. Într-o zi de noiembrie, am împachetat tot ce aveam într-o Dacie veche și am pornit spre satul natal al lui Radu, la casa părintească.

La început, am crezut că va fi temporar. Gheorghe ne-a primit cu o răceală tăioasă. „Nu sunteți aici la hotel,” a spus din prima zi. „Fiecare are treabă.” Am încercat să mă adaptez: găteam, spălam, mergeam la fântână după apă. Dar orice făceam era greșit în ochii lui.

Într-o seară, după ce am spălat vasele, l-am auzit pe Gheorghe vorbind cu Radu în șoaptă:
— Femeia asta nu știe nimic! Ce-ai găsit la ea?
Radu nu i-a răspuns. S-a uitat la mine cu ochi obosiți și a ieșit afară să fumeze. M-am simțit singură ca niciodată.

Zilele au început să semene între ele: trezit devreme, muncă prin curte, priviri reci și reproșuri. Gheorghe nu ridica niciodată mâna la mine, dar fiecare cuvânt era ca o palmă. „Ești leneșă!” „Nu știi să faci nimic!” „Femeile din sat sunt altfel!”

Într-o duminică, când am mers la biserică, am simțit privirile femeilor din sat. Știau povestea noastră — aici veștile circulau repede. O bătrână s-a apropiat de mine:
— Să ai grijă, mamă. Gheorghe n-a fost niciodată om blând.
Am simțit un nod în gât. Nu puteam vorbi cu nimeni despre ce simțeam. Mama mea era departe, la Pitești, bolnavă. Prietenele mele din București nu mă mai sunau — fiecare avea grijile ei.

Într-o seară friguroasă de februarie, Gheorghe a venit beat acasă și a început să strige:
— De ce nu e masa pusă? Ce faci toată ziua?
Am încercat să-i explic că am avut febră și nu m-am simțit bine.
— Nu mă interesează! În casa mea faci ce spun eu!
Radu a încercat să-l calmeze:
— Tată, las-o în pace…
Dar Gheorghe s-a întors spre el:
— Tu ești bărbat sau ce ești? Ți-ai adus nevasta să te țină ea?
M-am retras în camera noastră și am plâns în pernă până târziu.

A doua zi dimineață, Radu mi-a spus încet:
— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac.
— Nici eu nu mai pot, Radu. Nu mai pot trăi așa…
El a oftat adânc:
— N-avem unde merge. Nu am bani nici de tren.

Am început să mă gândesc serios la fuga. Seara scriam scrisori pe care le rupeam apoi — cui să cer ajutor? Odată am încercat să-i spun mamei la telefon cât de greu îmi este, dar ea a început să plângă și m-am oprit.

Într-o zi, când Gheorghe era plecat la câmp, am ieșit pe prispă și am privit câmpul alb sub zăpadă. O vecină, Maria, s-a apropiat de gard:
— Irina, vino la mine dacă ai nevoie de ceva. Știu cum e cu Gheorghe…
Am simțit pentru prima dată că nu sunt chiar singură.

Seara aceea a fost liniștită. Am stat cu Maria la o cană de ceai și mi-am spus povestea. Ea m-a ascultat fără să mă judece:
— Știi câte femei trăiesc așa? Dar tu nu ești slabă. Ai curaj că vorbești despre asta.
M-am întors acasă cu inima puțin mai ușoară.

Au urmat luni grele. Radu s-a angajat zilier la o fermă din apropiere și stătea tot mai mult plecat. Eu am început să predau lecții de română copiilor din sat — pe ascuns de Gheorghe, care ar fi spus că „nu-i treaba femeii să facă bani”.

Într-o zi, când Gheorghe a aflat că primesc copii în casă pentru meditații, a făcut un scandal monstru:
— În casa mea nu faci tu școală! Să nu mai văd picior de copil aici!
Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu mai puteam trăi sub frică.

În noaptea aceea i-am spus lui Radu:
— Eu plec. Mâine dimineață iau trenul spre Pitești. Dacă vrei să vii cu mine, bine. Dacă nu… eu tot plec.
El s-a uitat lung la mine:
— Nu pot să-l las pe tata singur…
Am simțit că mă prăbușesc.

Dimineața am împachetat câteva haine și am ieșit pe poartă fără să mă uit înapoi. Maria m-a dus cu mașina până la gară.

Acum scriu aceste rânduri din camera copilăriei mele. Mama mă ține strâns în brațe seara și îmi spune că totul va fi bine. Nu știu ce va urma — dacă voi divorța sau dacă Radu va veni după mine vreodată.

Dar știu că nu mai vreau să trăiesc sub teroare și umilință. Câte femei ca mine mai tac încă? Câte Irina mai există în satele României?

Oare cât timp vom mai accepta ca liniștea casei să fie plătită cu sufletul nostru?