Sub același acoperiș: Povara alegerilor și războiul cu soacra

— Nu pot să cred, Irina! Cum să nu-l primești pe Radu? E fratele lui Sorin! a țipat Viorica, cu ochii scânteind de furie, în mijlocul sufrageriei noastre, unde mirosul de cafea proaspătă se amesteca cu tensiunea din aer.

Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai. Sorin stătea între noi, ca un copil prins între două tabere, fără curaj să spună nimic. Radu, fratele lui, stătea la ușă, cu geanta în mână și privirea pierdută. Avea 32 de ani, fără serviciu stabil, mereu cu planuri mari care nu se concretizau niciodată. De câteva luni locuia la Viorica, dar ea nu mai suporta. „E timpul să-și găsească drumul”, spunea ea, dar drumul acela trebuia să treacă prin casa noastră.

— Mamă, nu e atât de simplu… a încercat Sorin să intervină, dar Viorica l-a tăiat scurt.

— Nu e simplu? Să-ți ajuți fratele nu e simplu? Ce fel de familie sunteți voi?

M-am ridicat încet, simțind cum mi se strânge stomacul. Am privit-o pe Viorica în ochi și am spus, cu voce joasă:

— Nu pot. Nu mai pot. Avem doi copii mici, abia ne descurcăm cu ratele și serviciul meu e pe muchie de cuțit. Nu pot să aduc încă un adult aici, să ne dăm viața peste cap.

Viorica a izbucnit în lacrimi. Radu a ieșit fără să spună nimic. Sorin a rămas nemișcat, cu fața palidă. În acea clipă am știut că nimic nu va mai fi la fel.

În zilele următoare, telefonul a sunat obsesiv. Mesaje lungi de la Viorica: „Nu mă așteptam la așa ceva de la tine”, „Mi-ai distrus familia”, „Sper că ești mulțumită”. Sora lui Sorin, Camelia, m-a sunat și ea:

— Irina, nu poți fi atât de rece! Radu are nevoie de ajutor. Toți trecem prin perioade grele.

— Știu, Camelia, dar și noi avem limitele noastre. Nu e vorba doar de mine. Copiii…

— Copiii tăi vor crește văzând că nu ajuți familia! m-a întrerupt ea.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Sorin m-a găsit așa, cu fața în palme.

— Irina… poate totuși găsim o soluție? Poate doar pentru câteva luni…

— Și după câteva luni? Dacă nu-și găsește nimic? Dacă rămâne aici ani întregi? Nu vezi că mama ta vrea să scape de el și să-l paseze nouă?

Sorin a tăcut. Știa că am dreptate, dar între loialitatea față de mine și presiunea familiei lui era prins ca într-o menghină.

În weekendul următor am mers la ziua nepoatei noastre. Toată lumea mă privea ciudat. Viorica nici nu s-a uitat la mine. La masă, discuțiile s-au purtat peste capul meu:

— Unii oameni uită ce înseamnă să fii familie…

— Unii pun copiii înaintea fraților…

M-am simțit mică, strivită sub privirile lor acuzatoare. Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. Mi-am amintit de copilăria mea: părinții mei divorțați, mama mereu obosită, mereu cu cineva în casă – rude care veneau „temporar” și rămâneau cu anii. Mereu era cineva care ocupa patul meu sau mânca ultima felie de pâine. Juraseam că atunci când voi avea casa mea va fi liniște și ordine.

În acea seară, Sorin a venit lângă mine.

— Îmi pare rău că te pun în situația asta…

— Nu tu mă pui, ci familia ta. Dar trebuie să alegem: ori suntem noi o familie și ne protejăm spațiul, ori trăim după regulile lor.

A doua zi dimineață, Radu m-a sunat.

— Irina… știu că nu mă vrei acolo. Dar nu mai am unde să merg.

Am simțit un nod în gât.

— Radu… nu e vorba că nu te vreau. Dar nu pot să-mi sacrific copiii pentru tine. Ai încercat să-ți cauți o chirie? Un loc de muncă?

A oftat greu.

— Am încercat… dar nimeni nu mă angajează fără experiență…

— Ai 32 de ani! Trebuie să începi de undeva!

A tăcut. Am simțit furie și milă în același timp.

În următoarele săptămâni, relația cu Sorin s-a răcit. Vorbeam doar despre copii sau facturi. Seara stăteam fiecare pe telefonul lui. Într-o noapte l-am auzit plângând în baie.

Am mers la psiholog. Mi-a spus:

— Irina, ai dreptul la limitele tale. Nu poți salva pe toată lumea.

Dar sentimentul de vinovăție nu dispărea. Mă gândeam la copiii mei: ce vor învăța din asta? Să fie reci sau să se sacrifice mereu pentru alții?

După două luni, Radu a plecat la muncă sezonieră în Germania. Viorica n-a mai vorbit cu mine deloc. Camelia mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești fericită acum”.

Sorin a început să zâmbească din nou, încet-încet. Copiii au întrebat unde e bunica lor și de ce nu mai vine pe la noi.

Uneori mă uit la pozele vechi de familie și mă întreb: oare chiar sunt eu vinovată pentru tot ce s-a întâmplat? Sau doar am încercat să-mi apăr familia? Ce aș fi putut face altfel?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la liniște?