Sub același acoperiș: Povestea unei trădări și a unui nou început

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, cu miros de cafea rece și ploaie. Radu stătea cu ochii în pământ, iar Ana, sora mea mai mică, tremura lângă ușă, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.

— Irina, te rog… nu e ceea ce crezi… a bâiguit el, dar vocea îi era atât de slabă încât aproape că nu l-am auzit.

— Nu e ceea ce cred? L-am văzut cu ochii mei! Am citit mesajele! Cum poți să minți și acum?

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu două zile înainte, găsisem din greșeală telefonul lui Radu pe masa din sufragerie. Era deschis la o conversație cu Ana. Cuvinte dulci, promisiuni și întâlniri ascunse. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Sora mea, cea pe care am apărat-o mereu în fața părinților, cea căreia îi dădeam hainele mele și o luam cu mine peste tot… Ea era cea care îmi fura viața.

Nu am dormit două nopți. M-am gândit la fiica noastră, Mara, care dormea liniștită în camera ei roz. Ce-i voi spune? Cum îi voi explica că tatăl ei nu mai vine acasă? Că mătușa ei nu va mai veni la ziua ei de naștere?

Când am confruntat-o pe Ana, a început să plângă. — Nu am vrut să se întâmple așa… M-am îndrăgostit de el fără să vreau… Tu mereu ai avut totul, Irina! Mereu ai fost preferata părinților, mereu ai reușit în tot ce ți-ai propus… Eu eram doar umbra ta.

M-am uitat la ea și nu am recunoscut-o. Era o străină. Radu încerca să mă convingă că a fost doar o greșeală, că nu înseamnă nimic. Dar minciunile lor mă sufocau.

Am plecat de acasă cu Mara de mână și două valize. Am ajuns la părinți, sperând la alinare. Dar tata m-a privit aspru:

— Ce ai făcut de l-ai împins pe Radu în brațele Anei? O femeie trebuie să-și țină familia unită!

Mama plângea în bucătărie și repeta: — Nu se poate… Nu se poate…

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața am încercat să fiu fiica perfectă: am terminat facultatea cu bursă, m-am angajat la o bancă din oraș, am avut grijă de Mara și de casă. Dar nimic nu a contat. Pentru ei, vina era a mea.

Zilele au trecut greu. Mara mă întreba mereu: — Mami, când vine tati acasă?

Nu știam ce să-i răspund. Îmi venea să urlu de durere și neputință. Într-o seară, după ce am adormit-o pe Mara, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă viața mea va mai fi vreodată la fel.

Prietenii mei au aflat repede ce s-a întâmplat. Unii m-au sunat să mă întrebe dacă e adevărat. Alții au preferat să tacă. Într-un oraș mic ca Brașovul, bârfele circulau mai repede decât vântul.

Într-o zi, la supermarket, o vecină mi-a spus pe un ton fals compătimitor:

— Of, Irina dragă… ce păcat! Dar știi cum e… bărbații sunt bărbați…

Am simțit că-mi ia foc fața de rușine și furie. De ce toată lumea găsea scuze pentru el? De ce eu eram cea judecată?

Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost un coșmar. Am plâns tot timpul și am spus că nu mai pot. Dar doamna doctor mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

— Irina, nu ești responsabilă pentru alegerile altora. Ai dreptul să fii fericită.

A fost pentru prima dată când cineva mi-a spus asta.

Încet-încet am început să mă ridic. Am găsit un apartament mic într-un cartier liniștit și m-am mutat cu Mara. Am schimbat jobul — am devenit consilier financiar la o firmă mică, unde colegii m-au primit cu brațele deschise.

Radu a încercat să revină în viața noastră. Venea uneori să o vadă pe Mara și încerca să mă convingă că putem repara totul.

— Irina, te rog… Gândește-te la copil! Hai să încercăm din nou…

Dar eu nu mai puteam avea încredere în el. Niciodată.

Ana a plecat din oraș. Părinții mei au rămas supărați pe mine luni întregi. Dar încet-încet au început să vadă cât de greu îmi este și au venit să stea cu Mara când aveam nevoie.

Într-o seară de vară, stând pe bancă în parc cu Mara lângă mine, am privit cerul și am simțit pentru prima dată liniște. Nu era fericirea pe care o visam cândva, dar era începutul unui nou drum.

M-am întrebat atunci: Oare câte femei trec prin astfel de trădări și sunt judecate pe nedrept? De ce trebuie să purtăm noi vina pentru greșelile altora? Poate că povestea mea îi va ajuta pe alții să găsească puterea de a merge mai departe.