Sub același acoperiș: Viața mea cu soacra în apartamentul din București

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Irina. Și iar ai uitat să ștergi masa după ce ai mâncat. La noi în casă nu se face așa!
Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsuna ca un clopot spart în bucătăria mică din apartamentul nostru de pe Șoseaua Mihai Bravu. Era ora șapte dimineața și deja simțeam cum stomacul mi se strânge de nervi și neputință. Mă uitam la ceasul vechi de pe perete — același ceas care părea să bată doar pentru ea, să-i măsoare fiecare pas, fiecare reproș, fiecare oftat.

M-am mutat aici după nuntă, cu speranța că voi găsi în familia lui Vlad, soțul meu, un nou început. Dar încă din prima zi am simțit că nu sunt decât o chiriașă tolerată. Maria avea reguli pentru orice: la ce oră să ne trezim, cum să aranjăm farfuriile, cât timp să stăm la baie, când să aerisim camerele. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Vlad, prins între două femei, prefera să tacă. — Las-o, Irina, așa e ea… — îmi spunea el seara, când încercam să-i povestesc cât de greu îmi este.

Dar nu era doar despre sare sau despre masă. Era despre privirile acelea care mă făceau să mă simt mică, despre ușile trântite când nu făceam lucrurile „ca la mama acasă”, despre tăcerile apăsătoare la cină. Îmi amintesc o seară de iarnă, când am venit târziu de la serviciu. Maria mă aștepta în hol, cu brațele încrucișate:

— La ora asta vin femeile serioase acasă? Ai uitat că trebuie să pregătești pachetul pentru Vlad?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am vrut să țip, să-i spun că și eu muncesc, că nu sunt servitoarea nimănui. Dar m-am abținut. Am intrat în bucătărie și am început să tai legumele cu mâinile tremurânde.

Într-o duminică, când părinții mei au venit în vizită, Maria i-a întâmpinat cu un zâmbet fals și a început să le povestească despre „cât de greu e cu tineretul din ziua de azi”. Mama m-a privit lung, dar nu a zis nimic. După ce au plecat, am plâns în baie aproape o oră.

— De ce nu plecăm? — l-am întrebat pe Vlad într-o noapte.
— Nu avem bani pentru chirie, Irina. Știi bine…

Adevărul era că salariile noastre abia ajungeau pentru ratele la bancă și cheltuielile lunare. Maria știa asta și folosea fiecare ocazie ca să-mi amintească:

— Dacă nu vă convine, puteți pleca oricând! Dar fără banii mei nu vă descurcați!

Într-o zi, am găsit curajul să-i răspund:
— Poate că nu ne descurcăm ușor, dar nici așa nu mai pot trăi!

A urmat o ceartă cumplită. Vlad a încercat să ne despartă, dar Maria a țipat:
— Eu v-am crescut pe amândoi! Tu nu vezi că-ți pierzi bărbatul din cauza ei?

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă și am mers pe jos până în Parcul IOR. M-am așezat pe o bancă și am plâns până când mi s-au uscat ochii. În acea seară am decis că trebuie să fac ceva pentru mine.

Am început să caut soluții: am vorbit cu o colegă despre posibilitatea de a împărți un apartament; am aplicat pentru un job mai bine plătit; am discutat cu mama despre un eventual ajutor financiar. Vlad era tot mai distant — prins între loialitatea față de mama lui și dragostea pentru mine.

Într-o seară, după o altă ceartă legată de „regulile casei”, Vlad mi-a spus:
— Poate că ar trebui să stai o vreme la ai tăi… Să se liniștească lucrurile.

M-am simțit trădată. Nu era vorba doar despre mine și Maria — era vorba despre noi doi. Despre faptul că nu eram o echipă.

Am plecat la părinții mei pentru câteva zile. Mama m-a ținut în brațe și mi-a spus:
— Fata mea, nimeni nu are dreptul să-ți calce sufletul în picioare. Nici măcar familia soțului tău.

A fost nevoie de luni întregi ca Vlad să realizeze cât de mult greșise. A venit într-o zi la mine cu ochii roșii:
— Îmi pare rău, Irina… Hai să încercăm împreună să găsim o soluție.

Am reușit până la urmă să ne mutăm într-un apartament micuț, la marginea orașului. Nu aveam mobilă nouă sau covoare groase ca la Maria acasă, dar aveam liniște. Și libertate.

Uneori încă mă trezesc noaptea cu inima strânsă, amintindu-mi de zilele acelea sub același acoperiș cu soacra mea. Dar știu că am făcut ceea ce trebuia pentru mine.

Oare câte femei mai trăiesc astăzi prizonere între pereții unor reguli care nu le aparțin? Unde se termină respectul față de familie și unde începe respectul față de tine însăți?