Sub pielea tăcerii: Cum am aflat că viața mea era o minciună

— Darius, tu chiar nu vezi cât de absent ai devenit? — vocea Irinei răsuna ca un ecou într-o cameră prea mare pentru liniștea noastră. M-am oprit din împachetatul cutiilor cu jucării ale lui Vlad, fiul nostru de șase ani, și am privit-o. Avea ochii umezi, dar nu plângea. Nu mai plângea de mult pentru mine.

În acea seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri ca niște degete nerăbdătoare, am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu era prima ceartă, dar era prima dată când m-am simțit cu adevărat străin în propria casă. Am ieșit pe balcon, cu țigara aprinsă tremurând între degete, și m-am întrebat: „Oare când am pierdut-o pe Irina? Sau poate nici n-a fost vreodată a mea?”

În zilele următoare, tăcerea dintre noi a devenit o a doua piele. Ne salutam mecanic dimineața, ne întorceam spatele seara. Vlad era singurul care mai aducea puțină lumină în apartamentul nostru din cartierul Titan. Dar și el părea să simtă ceva ciudat, pentru că mă întreba tot mai des: „Tati, tu și mami vă mai iubiți?”

Adevărul e că nu mai știam nici eu răspunsul. Și atunci a început să mă roadă bănuiala. Irina stătea peste program la serviciu, primea mesaje târzii și își schimba brusc tonul când intram în cameră. Am încercat să-mi alung gândurile negre, dar ele se întorceau mereu, mai puternice.

Într-o noapte, după ce Irina a adormit, am deschis laptopul și am căutat pe internet: „cum afli dacă partenerul te înșală”. Am citit forumuri, povești, sfaturi. Unii recomandau să vorbești deschis. Alții sugerau să cauți dovezi. Eu am ales calea lașă: am cumpărat un reportofon mic și l-am ascuns sub canapeaua din sufragerie.

Primele zile nu am auzit nimic suspect. Doar discuții banale cu Vlad sau cu mama ei la telefon. Dar într-o joi după-amiază, când eu eram la serviciu și Vlad la grădiniță, am ascultat înregistrarea și mi s-a oprit respirația.

— Nu mai pot să-l mint pe Darius… — vocea Irinei era stinsă.
— Încă puțin, Irina. O să-i spunem împreună după Crăciun — răspunsul era al lui Radu, cel mai bun prieten al meu din liceu.

Am simțit cum mi se face rău. M-am prăbușit pe podea, cu căștile în urechi și inima bătând haotic. Radu? Omul care mi-a fost alături la nuntă, care l-a botezat pe Vlad? Cum a fost posibil să nu văd nimic?

Seara aceea a fost un coșmar. Am privit-o pe Irina cum pregătea cina pentru Vlad, cum îi zâmbea cald și îi ștergea gura cu șervețelul. Am vrut să urlu, să arunc farfuriile de pe masă, dar m-am abținut. Am jucat teatru încă două zile, timp în care fiecare gest al lor mi se părea fals.

Într-un final, într-o duminică dimineață, i-am spus Irinei că vreau să vorbim. Vlad era la bunici.

— Știu totul — i-am spus simplu.
A încremenit. Apoi a început să plângă cu adevărat.
— Darius… îmi pare rău… Nu știu cum s-a ajuns aici…
— Cu Radu? Chiar cu el?
A dat din cap și a izbucnit în lacrimi.
— Nu voiam să te rănesc… Totul a început după ce ai pierdut serviciul anul trecut… Eram singură… Tu erai mereu absent…

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. Am rătăcit ore întregi prin Bucureștiul gri de iarnă, printre oameni grăbiți care nu știau nimic despre drama mea.

Când m-am întors acasă, Irina își făcuse bagajele. Vlad dormea deja.
— O să stau la mama o vreme — mi-a spus încet.
Nu am răspuns nimic. Am privit-o cum pleacă și am simțit un gol imens în piept.

Au trecut luni de atunci. Vlad locuiește cu mine o săptămână din două. Între timp, Radu a încercat să mă caute. I-am spus doar atât: „Nu mai există nimic între noi.”

M-am întrebat de sute de ori unde am greșit. Dacă aș fi vorbit mai mult cu Irina? Dacă nu m-aș fi lăsat copleșit de problemele de la serviciu? Sau poate unele lucruri sunt sortite să se destrame oricât ai încerca?

Acum stau singur în sufragerie și ascult ploaia bătând în geamuri. Mă gândesc la Vlad și la ce fel de tată voi fi pentru el de acum înainte. Oare e mai bine să știe adevărul sau să-l protejez de urâțenia lumii?

Poate că fiecare dintre noi are o poveste pe care o ascunde sub pielea tăcerii. Dar cât de mult ne putem minți pe noi înșine înainte ca totul să se prăbușească?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E trădarea un capăt sau doar un nou început?