Sub semnul unei pete: Povestea Mariei și a curajului de a fi diferit

— Mamă, de ce mă privesc toți așa? am întrebat-o într-o zi pe mama, când aveam doar șase ani și mă întorceam plângând de la grădiniță. Îmi ștergeam lacrimile cu mâneca hainei, iar ea încerca să-mi ascundă fața cu o eșarfă subțire, ca să nu mă mai doară privirile străinilor.

M-am născut cu o pată vișinie care îmi acoperea jumătate din obrazul stâng. În primele luni, părinții mei, Ana și Sorin, au sperat că va dispărea. Dar nu s-a întâmplat. În satul nostru mic din județul Buzău, oamenii nu se sfiau să comenteze: „Săraca fată, o fi vreo pedeapsă de la Dumnezeu”, „Oare ce-au făcut părinții ei?”. Mama își ținea capul plecat pe uliță, iar tata se încrunta la orice privire lungită.

În fiecare dimineață, mama îmi dădea cu fond de ten peste pată. „Să nu te simți altfel decât ceilalți copii”, îmi spunea ea, dar eu simțeam mereu că ascund ceva rușinos. La școală, copiii râdeau: „Uite-o pe Maricica cu fața pătată!” sau „Vino să te speli, poate-ți trece!”. Doamna învățătoare încerca să mă apere, dar nu putea opri șoaptele sau chicotelile din spatele meu.

Într-o seară, i-am auzit pe ai mei certându-se. Tata voia să strângem bani pentru o operație la București. Mama plângea: „Nu avem de unde, Sorine! Abia ne ajung banii de mâncare!” Tata a bătut cu pumnul în masă: „Nu vreau să crească fata noastră cu capul plecat! O să găsesc eu o soluție!”

A doua zi, tata a început să lucreze cu ziua la construcții în oraș. Mama cosea haine pentru vecini. Eu îi vedeam obosiți, dar când mă priveau, încercau să zâmbească. Într-o zi, tata a venit acasă cu o cutie de carton: „Aici punem banii pentru operație. Fiecare leu contează.”

Anii au trecut greu. La 10 ani, încă purtam eșarfa pe față când ieșeam din casă. Într-o zi, la magazinul din sat, o femeie m-a întrebat direct: „Nu ți-e rușine să ieși așa pe stradă?” Am fugit acasă și m-am încuiat în cameră. Mama a venit după mine și m-a strâns în brațe: „Nu tu trebuie să te rușinezi, Maria. Lumea e crudă pentru că nu înțelege.”

Când am împlinit 12 ani, tata a reușit să strângă destui bani pentru o consultație la București. Am mers împreună cu trenul, cu emoții și speranțe. Doctorul mi-a spus că există o operație cu laser care ar putea estompa pata. Dar era scumpă și riscantă. Tata a ieșit din cabinet palid: „O să facem orice e nevoie.”

Au urmat luni de tratamente dureroase. Îmi amintesc mirosul de spital, halatele albe și privirea mamei când mă ținea de mână pe masa de operație. După fiecare ședință, fața mea era roșie și umflată. Dar pata începea să se estompeze.

La școală, copiii au început să mă privească altfel. Unii au venit să mă întrebe dacă mă doare sau dacă voi scăpa vreodată de pată. Alții au continuat să râdă. Dar eu simțeam că mă schimb — nu doar la față, ci și în suflet.

Într-o zi, la ora de română, doamna profesoară m-a pus să citesc o compunere despre curaj. Am scris despre mine: „Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să mergi mai departe chiar dacă te doare.” Când am terminat de citit, am văzut lacrimi în ochii ei.

Operațiile au continuat până la 15 ani. Pata s-a micșorat mult, dar nu a dispărut complet. Într-o zi, mama mi-a spus: „Poate că Dumnezeu ți-a dat pata asta ca să vezi lumea altfel.” Tata a adăugat: „Să nu uiți niciodată cât ai luptat.”

Acum am 18 ani și sunt la liceu în oraș. Încă mai port urmele petei pe obraz, dar nu le mai ascund. Am prieteni care mă apreciază pentru cine sunt. Uneori mă uit în oglindă și îmi ating fața: „Asta sunt eu — cu tot cu povestea mea.”

M-am împăcat cu mine însămi și am învățat că frumusețea nu stă doar în piele. Pata mea a fost blestemul copilăriei mele, dar și sursa curajului meu.

Oare câți dintre noi ne ascundem rănile sub eșarfe invizibile? Și dacă am avea curajul să le arătăm lumii, oare am fi mai liberi?