Sub umbra Colosseumului: O poveste despre regăsire și curaj

— Nu te mai gândi la el, mamă, e timpul să te bucuri de viață! mi-a spus Ioana, fiica mea, în timp ce-mi împacheta hainele în valiză. Dar cum să nu mă gândesc la el? După patruzeci de ani de căsnicie, după ce l-am pierdut pe Mihai, viața mea s-a golit de sens. Am acceptat excursia în Italia cu grupul de pensionari doar ca să scap de pereții reci ai apartamentului din Drumul Taberei, nu pentru că aș fi sperat la ceva mai mult.

Autocarul era plin de voci obosite, râsete forțate și parfumuri dulci-amărui. Lângă mine, doamna Stanciu povestea tuturor cum nepotul ei a ajuns medic în Germania. Eu priveam pe geam, încercând să-mi imaginez cum ar fi să nu mă mai doară singurătatea. Roma ne-a întâmpinat cu soare blând și străzi aglomerate. Ghidul, domnul Popescu, ne-a adunat ca pe niște copii la poalele Colosseumului.

— Să nu vă îndepărtați! Roma e frumoasă, dar și periculoasă pentru cei visători! a glumit el.

Am zâmbit absentă și m-am lăsat purtată de mulțime. Într-un moment de neatenție, am rămas în urmă, fascinată de o statuie veche. Atunci l-am văzut. Un bărbat cu părul cărunt, ochi albaștri ca cerul de vară și un zâmbet cald. Stătea sprijinit de un zid, cu o carte în mână.

— V-ați pierdut grupul? m-a întrebat într-o română impecabilă.

Am tresărit.

— Da… cred că da. Sunt cu un grup de pensionari din București.

— Și eu tot din București sunt. Mă numesc Victor. Vin aici în fiecare an, să-mi amintesc că viața poate începe oricând.

Am râs stânjenită. Nu mai râsesem sincer de mult timp. Victor m-a condus la grup și am schimbat câteva vorbe pe drum. În zilele următoare, ne-am întâlnit mereu întâmplător: la Fontana di Trevi, la Vatican, pe o terasă din Florența. Fiecare discuție cu el era ca o gură de aer proaspăt după ani de sufocare.

— De ce ai venit singură? m-a întrebat într-o seară, când apusul colora cerul Veneției.

— Nu sunt singură… Sunt cu grupul, am încercat să glumesc.

— Știi la ce mă refer. Singurătatea nu se măsoară în oameni din jur, ci în lipsa celor care contează.

Am simțit cum mi se strânge inima. I-am povestit despre Mihai, despre copii care mă vizitează rar, despre nepoții care mă sună doar de Crăciun.

— Și tu? l-am întrebat timid.

— Am divorțat acum zece ani. Copiii mei sunt plecați în Canada. M-am obișnuit cu liniștea, dar uneori doare mai tare decât orice zgomot.

În acea seară am plâns pe ascuns în camera de hotel. Nu pentru Mihai, ci pentru mine — pentru anii pierduți așteptând ca cineva să-mi dea voie să trăiesc din nou.

Când excursia s-a terminat, Victor mi-a propus să ne vedem la București. Am acceptat cu inima bătând nebunește, ca o adolescentă. Dar acasă m-au așteptat privirile tăioase ale Ioanei și ale lui Radu, fiul meu.

— Mamă, ce-i cu tine? Ai început să te porți ciudat! Ai întâlnit pe cineva acolo? m-a întrebat Ioana într-o seară.

— Da… am întâlnit pe cineva. Un om bun, care mă face să mă simt vie.

— La vârsta ta? Mamă, nu te face de râs! Ce-o să zică lumea?

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice boală. Am simțit că mă sufoc din nou între pereții apartamentului meu. Victor mă suna zilnic, dar nu aveam curaj să-i răspund mereu. Mă temeam că familia mea va rupe orice legătură cu mine dacă aflau că îndrăznesc să iubesc din nou.

Într-o zi, Victor a venit la ușa mea cu un buchet de lalele galbene.

— Nu vreau să te pierd înainte să te cunosc cu adevărat. Hai să ieșim la o plimbare prin Herăstrău!

Am ieșit. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că trăiesc pentru mine, nu pentru ceilalți. Ne-am ținut de mână ca doi adolescenți furați de vântul primăverii.

Familia mea n-a acceptat ușor schimbarea. Ioana a refuzat să vorbească cu mine luni întregi. Radu mi-a spus că sunt egoistă și că ar trebui să-mi văd de bătrânețe.

Dar eu am ales altceva: am ales să trăiesc. Să iubesc fără rușine și fără teamă. Să cred că fericirea nu are vârstă și că fiecare dintre noi merită o a doua șansă.

Acum stau pe banca din parc alături de Victor și privesc copacii înfloriți. Mă întreb: oare câți dintre noi renunță la fericire doar pentru că ceilalți spun că e prea târziu? Oare cât curaj ne trebuie ca să alegem inima în locul prejudecăților?