Sub umbra jurământului: Când dragostea s-a transformat în lanțuri

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea la masa din bucătărie, cu ochii fixați în ecranul telefonului. S-a uitat la mine cu o privire rece, aproape plictisită.

— Ce nu poți, Irina? Să ai tot ce-ți trebuie? Să nu-ți lipsească nimic?

Mi-am strâns pumnii pe lângă corp. În jurul nostru, apartamentul era impecabil, mobila lucioasă, perdelele scumpe. Dar în mine era haos. De ani de zile, mă simțeam ca o pasăre prinsă într-o colivie aurită. Prietenii noștri ne invidiau pentru viața „perfectă” — vacanțe la munte, petreceri elegante, un copil frumos și sănătos. Dar nimeni nu știa adevărul: Radu mă controla în fiecare clipă, îmi verifica mesajele, îmi critica prietenele, îmi spunea cu cine să vorbesc și cu cine nu.

— Nu despre asta e vorba! am șoptit. Nu despre bani sau lucruri. E despre mine. Despre cine sunt eu…

A râs scurt și a dat din mână, ca și cum aș fi fost o muscă enervantă. — Ai început iar cu prostiile astea? Irina, ai grijă ce spui.

M-am retras în dormitor și am închis ușa încet. Pe noptieră era poza noastră de la nuntă. Zâmbeam amândoi larg, tineri și plini de speranță. Unde dispăruse fata aceea? Unde dispăruse dragostea?

În fiecare zi, mă trezeam cu inima strânsă. Îmi era frică să spun ce gândesc. Dacă îi povesteam mamei mele, îmi răspundea mereu:

— Lasă, mamă, toți bărbații sunt așa. Ești norocoasă că nu te bate.

Dar nu era doar atât. Era felul în care mă făcea să mă simt mică, neînsemnată. Când veneau prietenii la noi, Radu era fermecător. Dar după ce plecau, începea să mă certe pentru orice detaliu: „De ce ai râs așa tare? De ce ai vorbit cu Vlad atât de mult? Ce-ai vrut să demonstrezi?”

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun surorii mele, Alina. Ne-am întâlnit la o cafenea mică din centru.

— Irina, tu nu mai ești tu! mi-a spus ea cu ochii umezi. Te-ai stins… Parcă nici nu mai știi să zâmbești.

Am izbucnit în plâns. — Mi-e frică, Alina! Mi-e frică să plec… Mi-e frică să rămân.

— Nu ești singură! mi-a spus ea și m-a strâns de mână.

Dar eram singură. În fiecare seară, când Radu venea acasă și începea să mă interogheze: „Unde ai fost? Cu cine ai vorbit? De ce ai stat atât la cumpărături?” simțeam că mă sufoc.

Într-o noapte, după o ceartă lungă și rece, am adormit plângând pe canapea. Dimineața m-am trezit cu ochii umflați și cu băiatul nostru, Darius, privind la mine speriat.

— Mami, de ce plângi?

L-am luat în brațe și am simțit cum toată greutatea lumii apasă pe umerii mei. Pentru el trebuia să fiu puternică. Dar cum să fii puternică atunci când te simți prizonieră?

Am început să scriu într-un jurnal ascuns sub saltea. Scriam tot ce nu puteam spune cu voce tare: „Astăzi mi-a spus că sunt proastă… Astăzi mi-a spus că fără el n-aș fi nimic…”

Într-o zi de primăvară, când copacii înfloreau pe strada noastră din cartierul Titan, am simțit pentru prima dată o rază de speranță. Am văzut o femeie pe bancă în parc, citind liniștită. Era ceva în felul ei de a sta dreaptă care m-a făcut să-mi doresc libertatea.

Seara aceea a fost decisivă. Radu a venit acasă nervos că nu găsise cina gata la ora exactă.

— Ce-ai făcut toată ziua? De ce nu e mâncarea gata?

Am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Am fost la plimbare cu Darius. Am stat în parc. Am citit.

S-a uitat la mine șocat.

— Ai început să-ți permiți cam multe!

Atunci am ridicat privirea spre el și i-am spus pentru prima dată fără teamă:

— Da, îmi permit! Pentru că sunt om! Pentru că merit!

A urmat o tăcere grea. Apoi a ieșit trântind ușa.

În noaptea aceea am făcut bagajele pentru mine și Darius. Am sunat-o pe Alina:

— Vin la tine. Nu mai pot.

Am plecat fără să privesc înapoi. În taxiul care ne ducea spre noua noastră viață, Darius dormea liniștit pe bancheta din spate. Eu plângeam — dar pentru prima dată erau lacrimi de eliberare.

Au trecut luni de atunci. Nu e ușor — lumea vorbește, mama încă mă ceartă: „Ce-o să zică lumea? Cum să-ți crești copilul singură?” Dar eu știu că am făcut ce trebuia.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă sub umbra unui jurământ care le sufocă? Câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!”? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să-și caute libertatea.