Sunetul de la ușă: Între datoria față de familie și dreptul la intimitate

— Nu deschide încă, șoptește Vlad din dormitor, cu voce joasă, aproape speriată. Dar sunetul soneriei răsună din nou, mai insistent, ca o amenințare. Mă uit la ceas: 8:15 dimineața, sâmbătă. Îmi simt inima bătând tare în piept. Știu cine e. Doar mama lui Vlad poate apărea așa, fără să anunțe, cu sacoșe pline și privirea aceea care nu acceptă refuzuri.

Îmi trag repede halatul peste pijama și deschid ușa. În prag, doamna Mariana, mama soacră, cu obrajii roșii de frig și ochii cercetători. — Bună dimineața, Ilinca! Am trecut să vă aduc niște plăcinte calde și să văd cum mai sunteți. Nu mă inviți înăuntru?

Nu apuc să răspund că deja pășește în hol, lăsând sacoșele pe jos. Simt cum spațiul meu se micșorează brusc, cum aerul devine greu. Vlad iese din dormitor, își trage un pulover peste tricou și zâmbește forțat. — Bună dimineața, mamă.

— Vai, Vlad, iar nu te-ai bărbierit! Și ce dezordine e aici… Ilinca, dragă, nu te supăra că spun, dar ar trebui să aerisești mai des. Miroase a mâncare de ieri.

Îmi mușc buza și încerc să zâmbesc. Mă simt invizibilă în propria casă. Mariana se apucă să despacheteze plăcintele, să mute lucruri prin bucătărie, să deschidă geamurile. Vlad se retrage la calculator, lăsându-mă singură cu ea. Îmi vine să țip: „E casa mea! Am dreptul la liniște!” Dar nu spun nimic. M-am obișnuit să tac.

— Ilinca, ai făcut cafea? Nu? Lasă că fac eu! Și poate speli și tu vasele astea între timp…

Mâinile îmi tremură când iau farfuriile din chiuvetă. Îmi amintesc de discuțiile cu Vlad: „E mama mea, nu pot să-i spun să nu vină.” Dar eu? Eu unde sunt?

— Știi, Ilinca, când eram eu tânără, nu-mi permiteam să stau în pat până la ora asta. Femeia trebuie să fie gospodină, să aibă grijă de casă și de bărbatul ei.

Simt cum mă sufoc. Îmi vine să-i spun că am avut o săptămână grea la serviciu, că am nevoie de odihnă, că nu sunt ca ea și nici nu vreau să fiu. Dar cuvintele rămân blocate în gât.

După două ore de „vizită”, Mariana decide că trebuie să plece. — Să nu uitați că duminică vin iar! Poate facem o friptură împreună.

Când ușa se închide în sfârșit după ea, mă prăbușesc pe canapea. Vlad vine lângă mine și oftează.

— Știu că te deranjează… Dar ce vrei să fac? E mama.

— Vreau doar să mă simt acasă la mine! Vreau să pot sta în pijama sâmbătă dimineața fără să mă simt judecată! Vreau să avem intimitatea noastră!

Vlad tace. Se uită la mine ca și cum abia acum mă vede pentru prima dată.

Seara, primesc un mesaj de la mama mea: „Cum a fost azi?” Nu-i spun adevărul. Îi răspund doar: „Bine.”

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă întreb dacă sunt egoistă că vreau spațiu doar pentru noi doi. Dacă greșesc că nu pot accepta prezența constantă a soacrei în viața noastră. Dacă toate femeile din România trec prin asta și tac din rușine sau din teamă.

A doua zi dimineață îl privesc pe Vlad cum doarme liniștit și mă întreb dacă el chiar înțelege cât de greu îmi este. Îmi fac curaj și îi spun:

— Vlad, trebuie să vorbim serios despre mama ta. Nu mai pot așa. Vreau să stabilim niște limite.

Se ridică încet din pat și mă privește lung.

— Știi că nu vreau să o rănesc… Dar ai dreptate. Trebuie să găsim o soluție.

În următoarele zile discutăm mult. Ne certăm, ne împăcăm, plângem amândoi. Ajungem la concluzia că trebuie să-i spunem Marianei că vizitele neanunțate nu mai sunt posibile. Că avem nevoie de spațiul nostru.

Când îi spunem adevărul, Mariana se supără rău. Plânge, ne acuză că suntem nerecunoscători, că „așa ceva nu se face într-o familie”. Timp de o lună nu ne mai vorbește.

Dar încet-încet lucrurile se așază. Vizitele devin rare și anunțate din timp. Eu și Vlad învățăm să fim o echipă. Să ne apărăm spațiul și liniștea.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine. Dacă am rănit-o prea tare pe Mariana sau dacă am salvat relația noastră de cuplu.

Oare câte femei ca mine trăiesc cu frica de a-și apăra intimitatea? Oare când vom avea curajul să spunem „ajunge” fără vinovăție?