Tăcerea care apasă: Povestea unei bunici absente

— Mama, de ce nu mai vine bunica la noi? întrebă Ilinca, cu ochii mari și umezi, în timp ce își strângea păpușa la piept.

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Mă uit la ea și la fratele ei, Vlad, care se preface că nu aude, dar știu că și el așteaptă un răspuns. E a șasea lună de când Carmen, mama lui Radu, soțul meu, nu ne-a mai trecut pragul. Șase luni de tăcere, de priviri aruncate pe furiș, de întrebări fără răspuns și de discuții în șoaptă după ce copiii adorm.

Totul a început într-o seară de primăvară, când Radu s-a întors acasă cu fața întunecată. L-am întrebat ce s-a întâmplat, dar mi-a răspuns scurt:

— Lasă-mă, Marta, nu am chef de discuții.

Am știut atunci că ceva grav se întâmplase. În zilele următoare, am încercat să aflu de la Carmen dacă e totul în regulă. Mi-a răspuns rece:

— Nu e momentul să vorbim. O să înțelegi tu la timpul potrivit.

De atunci, liniștea s-a așternut între noi ca o pătură grea. Copiii au început să întrebe tot mai des de bunica lor. Carmen era sufletul casei noastre: venea cu plăcinte calde, cu povești din copilăria ei la țară, cu râsete și îmbrățișări. Acum, casa noastră părea mai rece, mai goală.

Radu s-a închis tot mai mult în el. Seara, când credea că dorm, îl auzeam vorbind la telefon cu sora lui, Adina:

— Nu pot să cred că a făcut asta… Cum să ne lase așa?

Nu înțelegeam nimic. M-am simțit exclusă dintr-o poveste care mă afecta direct. Într-o zi, am decis să merg la Carmen acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis și m-a privit lung, fără să spună nimic.

— Carmen, te rog… Copiii te întreabă zilnic. Ce s-a întâmplat?

A oftat adânc și mi-a spus:

— Marta, uneori e mai bine să nu știi totul. Sunt lucruri care dor prea tare.

Am plecat de acolo cu lacrimi în ochi și cu un sentiment de neputință. Radu a refuzat să vorbească despre asta. Adina mi-a spus doar atât:

— Mama are nevoie de timp. Nu insista.

Timpul însă nu vindeca nimic. Ilinca a început să deseneze tot mai des o femeie cu părul alb care plânge. Vlad s-a retras în camera lui și nu mai voia să iasă la joacă. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: una a tăcerii și alta a durerii.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Spune-mi ce s-a întâmplat! Copiii suferă, eu nu mai dorm nopțile…

S-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală:

— Mama… a aflat că tata a avut o altă familie înainte de noi. O femeie din satul vecin a venit la ea cu un băiat care seamănă leit cu mine. Totul s-a prăbușit pentru ea. Nu poate să ne vadă fără să-și amintească de trădarea asta.

Am rămas fără cuvinte. Toată viața lor părea o minciună. Am încercat să-l înțeleg pe Radu, dar furia și tristețea mă copleșeau.

— Și noi ce vină avem? Copiii ce vină au?

A dat din umeri neputincios.

Zilele au trecut greu. Am încercat să umplu golul lăsat de Carmen: am făcut plăcinte după rețeta ei, am citit povești la culcare, am încercat să fiu și mamă și bunică pentru copiii mei. Dar nu era la fel.

Într-o duminică ploioasă, Ilinca s-a îmbolnăvit rău. Febră mare, frisoane… Am sunat-o pe Carmen disperată:

— Te rog, vino! Ilinca are nevoie de tine!

A venit fără să spună nimic. S-a aplecat peste patul Ilincăi și i-a șoptit:

— Bunica e aici, puiule…

Ilinca a zâmbit printre lacrimi.

După ce s-a liniștit totul, am stat amândouă în bucătărie. Am băut o cafea în tăcere. Apoi Carmen mi-a spus:

— Marta, nu știu dacă voi putea vreodată să iert totul… Dar copiii nu trebuie să sufere pentru greșelile noastre.

Am plâns împreună. Pentru prima dată după multe luni, am simțit că tăcerea se sparge puțin câte puțin.

Acum Carmen vine din nou din când în când pe la noi. Nu e ca înainte, dar e un început. Copiii încă o întreabă uneori de ce a lipsit atât de mult. Eu încă mă lupt cu resentimentele și cu dorința de a repara ceva ce nu am stricat eu.

Mă întreb adesea: cât poate dura o tăcere până rupe o familie? Și cât curaj trebuie să ai ca să spui adevărul atunci când doare cel mai tare?