Tăcerea de după furtună: Un tată, fiii săi și umbra trecutului

— Nu vreau să merg la el, tati! a strigat Vlad, cu ochii mari, umezi, agățându-se de mâneca mea. Radu, fratele lui geamăn, nu spunea nimic, dar privirea lui era la fel de speriată. Era o seară de noiembrie, ploaia lovea geamurile apartamentului nostru din Ploiești ca niște degete grăbite. În bucătărie mirosea a ceai de tei și a pâine prăjită, dar în aer plutea o tensiune pe care niciun parfum nu o putea acoperi.

— Trebuie să-l vedeți pe bunicul vostru, am spus încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși în mine se dădea o luptă crâncenă. — E singur, și…

— Nu vreau! a repetat Vlad, aproape țipând. — Nu-mi place de el!

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să-l iau în brațe și să-i spun că nu trebuie să meargă niciodată acolo dacă nu vrea. Dar vocea mamei mele răsuna în minte: „E tatăl tău, Mihai! Nu poți să-l lași singur la bătrânețe. Ce-o să zică lumea?”

Soția mea, Irina, murise acum opt luni. Cancer. O boală care ne-a luat totul pe nesimțite: întâi zâmbetul ei, apoi speranța, apoi liniștea din casă. De atunci, totul s-a schimbat. Eu am devenit un om pe jumătate, iar băieții mei — două suflete rătăcite care nu mai știau cui să-i ceară ajutorul.

Tata nu fusese niciodată un om blând. Crescuse la țară, cu palmele crăpate de muncă și cu vorba aspră. Îmi aduc aminte cum mă pedepsea când eram mic: „Bărbații nu plâng!” spunea el, și palma lui grea lăsa urme nu doar pe piele, ci și în suflet. Când am crescut, am jurat că eu nu voi fi niciodată ca el.

Dar acum eram pus în fața unei alegeri imposibile: să-mi protejez copiii sau să respect tradiția familiei? Sora mea, Ana, mă suna aproape zilnic:

— Mihai, tata e bătrân. Nu mai e ca înainte. Lasă-i pe copii să-l vadă! Ce rău poate face?

Dar eu știam ce rău poate face. Îl văzusem în ochii băieților mei după ultima vizită: Radu nu mai vorbea cu nimeni două zile, iar Vlad se trezea plângând noaptea.

Într-o sâmbătă dimineață, am decis să mergem totuși la el. Poate că mă înșelam. Poate că bătrânețea îl schimbase. Poate că băieții aveau nevoie de rădăcini.

Casa tatălui meu mirosea a mucegai și a tutun vechi. Pe masă era o sticlă de țuică pe jumătate goală și câteva felii de pâine uscată. Tata stătea în fotoliu, cu ochii pierduți în televizor.

— Ați venit… a mormăit el fără să se ridice.

Băieții s-au lipit de mine ca doi pui speriați. Tata i-a privit scurt și a oftat:

— Ce-i cu voi? Sunteți bărbați sau ce?

Am simțit cum mi se ridică sângele la cap.

— Sunt copii, tata! Am răspuns printre dinți.

— Copii… copii… Pe vremea mea munceam la vârsta lor!

Vlad a început să plângă încet. Tata s-a ridicat brusc și a trântit pumnul în masă:

— Taci din gură! Nu mai plânge ca o fată!

Atunci am simțit că ceva se rupe definitiv în mine. L-am luat pe Vlad în brațe și i-am spus lui Radu:

— Haideți acasă!

Tata a rămas în urmă, urlând după noi:

— Așa ai ajuns tu? Să-ți crești copiii ca niște muieri? Să nu mai calci pe aici!

Pe drum spre casă, băieții nu au spus nimic. Nici eu. Doar ploaia bătea ritmic pe parbrizul mașinii.

Seara, Ana m-a sunat furioasă:

— Ce-ai făcut? L-ai supărat pe tata! Nu poți să-l izolezi așa!

Am izbucnit:

— Ana, tu nu ai copii! Tu nu știi ce e frica aia când vezi că cineva le face rău! Eu nu pot să-i las acolo!

A tăcut câteva secunde.

— Poate ai dreptate… Dar e tot tatăl nostru…

Am închis telefonul tremurând. În acea noapte am stat lângă patul băieților până au adormit. Le-am mângâiat frunțile și mi-am promis că nu-i voi mai duce niciodată acolo.

Dar gândurile nu-mi dădeau pace: Oare fac bine? Oare îi rup de familie? Oare îi condamn la singurătate?

În zilele următoare am primit telefoane de la rude, vecini, chiar și de la preotul satului:

— E păcat să-ți lași tatăl singur…

Dar eu știam adevărul: uneori familia nu te protejează, ci te rănește cel mai tare.

Au trecut luni de atunci. Tata nu m-a mai sunat niciodată. Băieții mei au început să zâmbească din nou, încet-încet. Dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat.

Uneori mă uit la ei cum se joacă și mă întreb: Oare am făcut alegerea corectă? Ce înseamnă cu adevărat să-ți protejezi copiii? Să le oferi rădăcini sau aripi?