Tăceri care dor: Povestea unei iubiri nerostite

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa, să simt că nu contez! vocea Irinei răsună spartă în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul uitat pe aragaz.

Am rămas nemișcat, cu mâna pe clanța ușii, incapabil să-i răspund. În mintea mea, cuvintele se îngrămădeau, dar niciunul nu voia să iasă. O iubeam. O iubeam atât de mult încât mă durea pieptul, dar nu știam să-i spun asta. Crescusem într-o casă unde tata nu-i spusese niciodată mamei „te iubesc”, dar îi aducea flori de câmp după fiecare ceartă. Poate de aceea, pentru mine, iubirea era o privire lungă peste masă sau o pătură trasă peste umerii ei când adormea pe canapea.

Irina s-a uitat la mine cu ochii umezi, așteptând un semn. Orice. Dar eu am tăcut. Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești, luminile pâlpâind ca niște stele obosite. M-am întrebat: când am devenit atât de străin pentru femeia pe care o iubesc?

— Vlad, tu chiar nu simți nimic? Nu vezi că mă pierzi? a șoptit ea din prag.

Am vrut să-i spun că simt totul. Că fiecare dimineață fără ea ar fi un gol imens. Dar m-am temut că vocea mi-ar tremura și că n-ar fi destul. Așa că am rămas tăcut.

A doua zi dimineață, am găsit-o în bucătărie, cu ochii umflați de plâns. Făcea cafeaua așa cum îi plăcea ei: tare și amară. Am pus mâna pe umărul ei, încercând să-i transmit că sunt acolo. S-a tras ușor la o parte.

— Vlad, nu vreau gesturi. Vreau să știu că mă iubești. Să aud asta!

Am simțit cum mi se strânge inima. De ce era atât de greu să spun două cuvinte simple? Poate pentru că în familia mea, iubirea era ceva ce se demonstra, nu se declara. Tata îmi spunea mereu: „Bărbatul adevărat nu vorbește mult. Face.”

Dar Irina nu era mama. Ea avea nevoie de altceva.

În acea zi am plecat la muncă fără să ne spunem nimic. La birou, colegii râdeau la glumele lui Cătălin despre soțiile lor cicălitoare. Eu zâmbeam absent și mă gândeam la Irina, la cum îi tremura vocea când mi-a spus că nu mai poate.

Seara am cumpărat flori și prăjitura ei preferată de la cofetăria din colț. Am ajuns acasă și am găsit-o pe Irina împachetând haine într-o valiză veche.

— Plec la mama câteva zile. Poate așa îți dai seama ce vrei.

Am vrut să o opresc, să-i spun că fără ea casa e doar un spațiu gol și rece. Dar m-am blocat din nou. I-am pus florile pe masă și prăjitura lângă ele.

— Mulțumesc, Vlad… Dar nu despre asta e vorba.

A plecat fără să se uite înapoi.

Au trecut trei zile în care am trăit ca un robot: serviciu, acasă, mâncare încălzită la microunde și tăcere. Mama m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine.

— Ce ai pățit, băiete? Nu te mai aud vesel la telefon.

— Nimic, mamă… E doar oboseala.

Dar mama a simțit ceva și a venit neanunțată cu o oală de ciorbă caldă.

— Ce s-a întâmplat cu Irina?

Am oftat adânc și i-am povestit totul. Mama m-a privit lung și mi-a spus:

— Vlad, tu ai văzut vreodată cum mă privea tata după ce ne certam? Nu mi-a spus niciodată „te iubesc”, dar eu știam… Totuși, tu nu ești el și Irina nu sunt eu. Femeile tinere au nevoie să audă. Să simtă.

M-am gândit la vorbele ei toată noaptea. A doua zi am sunat-o pe Irina:

— Putem vorbi?

— Nu știu dacă mai are rost…

— Te rog.

Ne-am întâlnit în parcul unde ne plimbam când eram studenți. Irina avea ochii roșii și părea mai slabă.

— Vlad, eu nu vreau flori sau prăjituri. Vreau să știu că mă iubești… Să aud asta!

Am inspirat adânc și am încercat să spun „Te iubesc”, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. În schimb, am luat-o de mână și am strâns-o tare la piept.

— Vlad… Nu mai pot trăi doar din gesturi. Am nevoie de cuvinte!

Am simțit cum totul se prăbușește în mine. Am vrut să țip că o iubesc, dar am rămas mut.

Irina s-a desprins încet din îmbrățișare și a plecat fără să privească înapoi.

Au trecut luni de atunci. Am încercat să merg mai departe, dar fiecare lucru mic îmi amintește de ea: cana ei preferată, parfumul rămas pe perna din dormitor, felul în care râdea când vedea filme proaste la televizor.

Uneori mă întreb dacă dragostea mea ar fi contat mai mult dacă aș fi spus-o cu voce tare. Dacă două cuvinte simple ar fi putut salva tot ce am pierdut.

Poate că uneori tăcerea spune mai mult decât orice declarație… sau poate că exact tăcerea ne desparte definitiv?

Voi ce credeți? E suficient să arătăm că iubim sau trebuie să și spunem? Poate fi dragostea adevărată dacă rămâne nerostită?