Tăcerile care dor: Povestea unei iubiri nerostite

— Irina, de ce nu spui nimic? De ce te uiți la el așa?
Vocea mamei răsună în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de pâine proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastră, acolo unde Radu, vecinul nostru, încerca să repare gardul rupt de vântul de aseară. Avea mâinile crăpate de muncă și ochii aceia albaștri, mereu triști, dar blânzi.

— Nu mă uit la nimeni, mamă, am zis încet, încercând să-mi ascund obrajii roșii.

Dar mama știa. Toată lumea din sat știa că îl priveam pe Radu altfel. Doar el nu părea să observe. Sau poate nu voia. De când îi murise tatăl, Radu se schimbase. Nu mai venea la șezători, nu mai râdea cu băieții pe uliță. Se retrăsese în el însuși, iar eu nu știam cum să-i spun că îl înțeleg. Că îl iubesc.

În fiecare dimineață mă trezeam devreme doar ca să-l văd trecând pe lângă poarta noastră. Îi lăsam uneori mere pe gard sau îi coseam nasturii la cămașă când îl vedeam că se chinuie cu acul. El îmi mulțumea mereu cu un zâmbet timid și atât. Niciodată nu mi-a spus mai mult.

Într-o zi de toamnă, când frunzele acopereau ulița ca o pătură aurie, l-am găsit pe Radu sprijinit de gardul nostru, cu ochii în pământ.

— Irina… ai un pic de timp? a întrebat el, fără să mă privească.

Inima mi-a sărit din piept. Am dat din cap și l-am urmat până la marginea grădinii.

— Știi… tata spunea mereu că oamenii nu trebuie să spună tot ce simt. Că uneori e destul să fii acolo, lângă cineva. Tu… tu ai fost mereu aici, fără să ceri nimic.

Am simțit cum mi se umezeau ochii. Aș fi vrut să-i spun că îl iubesc, că aș vrea să fim împreună, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Și tu ai fost aici pentru mine, am șoptit eu.

A zâmbit trist și a plecat capul. Apoi a plecat fără să spună altceva. Am rămas acolo, cu mâinile strânse la piept și cu sufletul gol.

Seara aceea a fost începutul unei tăceri apăsătoare între noi. Ne vedeam zilnic, dar nu mai schimbam decât politețuri. Mama mă certa că nu sunt mai îndrăzneață, că pierd vremea cu visele mele.

— Irina, fata mea, viața nu te așteaptă! Dacă nu spui ce simți, rămâi singură!
Dar eu nu puteam. Îmi era frică de refuz, de rușine, de gura satului.

Într-o zi, când ningea ca-n povești și satul era alb ca o coală de hârtie, am aflat că Radu urma să plece la oraș. Sora lui îl chemase la București, să-l ajute la atelierul ei de tâmplărie.

— Pleci? am întrebat eu, cu vocea tremurândă.

— Da… aici nu mai am nimic. Mama s-a dus și ea după tata. Tu ai familia ta…

Am vrut să-i spun că el e familia mea, dar m-am oprit. L-am privit cum își strânge lucrurile într-o valiză veche și cum își ia rămas-bun de la toți vecinii. Când a ajuns la poarta noastră, s-a oprit în fața mea.

— Irina… dacă vreodată ai nevoie de ceva…
Nu a terminat fraza. S-a întors și a plecat prin zăpadă, lăsând urme adânci care s-au acoperit repede sub fulgii grei.

Au trecut ani de atunci. M-am măritat cu un băiat din sat, Vasile, un om bun dar pe care nu l-am iubit niciodată cu adevărat. Am avut doi copii și am dus o viață liniștită, dar mereu cu un gol în suflet. În fiecare iarnă mă uitam pe fereastră sperând să văd urmele lui Radu în zăpadă.

Într-o zi am primit o scrisoare de la el. Era scurtă:

„Irina,
Sper că ești bine. Am vrut doar să știi că mereu am apreciat tot ce ai făcut pentru mine. Poate într-o altă viață am fi avut curajul să spunem ce simțim.
Radu”

Am plâns toată noaptea ținând scrisoarea la piept. Mi-am dat seama cât de mult ne-am iubit fără să rostim vreodată acele cuvinte simple: „Te iubesc”.

Acum stau la masa din bucătărie și mă întreb: Oare câți dintre noi trăim vieți întregi fără să avem curajul să ne arătăm sentimentele? Oare câte iubiri mor în tăcere pentru că ne e teamă să le lăsăm să trăiască?