Taina sângelui: Lecția de biologie care mi-a răsturnat viața

— Maria, ai grijă să nu-ți murdărești halatul! — vocea doamnei profesoare de biologie răsună ascuțit prin laboratorul vechi, plin de miros de formol și cretă umedă. M-am uitat la mâinile mele tremurânde, încercând să mă concentrez pe eprubeta din față. Dar gândurile îmi fugeau aiurea, ca niște păsări speriate. Era o zi obișnuită de joi, dar aveam să aflu curând că nimic din viața mea nu va mai fi la fel.

Tema orei era „Moștenirea genetică”. Profesoara ne-a împărțit foi cu tabele pentru a ne nota grupa sanguină și Rh-ul, apoi ne-a cerut să completăm și datele părinților. Am ridicat din umeri: „Nu știu exact grupa mamei, dar cred că e A, ca tata.”

— Întreabă acasă, Maria! E important să știi. Uneori, sângele spune mai multe decât credem.

Am zâmbit forțat, fără să știu cât adevăr ascundea vorba asta. Seara, la cină, am adus vorba:

— Mamă, tu ce grupă de sânge ai?

Mama a tresărit, lăsând lingura să cadă pe masă. Tata s-a uitat la ea, apoi la mine.

— De ce întrebi? — vocea lui era tăioasă.

— Avem nevoie pentru școală… la biologie.

Mama a răspuns după o pauză ciudată:

— Eu am B, tatăl tău are A.

Am notat în caiet și am uitat repede discuția. Dar două zile mai târziu, când profesoara a analizat rezultatele testului nostru de sânge făcut la laboratorul școlii, m-a chemat la catedră.

— Maria, tu ai grupa O. Ești sigură că datele părinților sunt corecte?

Am dat din umeri. Nu pricepeam nimic. Profesoara a zâmbit straniu:

— Din două grupe A și B nu poate ieși O decât dacă ambii părinți au gene recesive. Poate ar trebui să mai întrebi acasă…

Am plecat acasă cu inima cât un purice. În acea seară, am deschis subiectul din nou:

— Mamă, sigur ai grupa B?

Mama s-a ridicat brusc de la masă:

— Ce tot insiști? Ce contează?

Tata a trântit pumnul în masă:

— Ajunge! Nu mai pune întrebări fără rost!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. În acea noapte nu am dormit deloc. Am început să caut pe internet despre compatibilitatea grupelor sanguine și moștenirea genetică. Cu cât citeam mai mult, cu atât mă simțeam mai străină în propria familie.

A doua zi am găsit într-un sertar vechi un dosar prăfuit. Pe copertă scria „Maria Popescu – acte medicale”. L-am deschis cu mâinile tremurânde. Printre rețete și analize vechi, am găsit un certificat de naștere diferit față de cel pe care îl știam. Pe el apăreau alte nume la rubrica „părinți”.

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am fugit în camera mea și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Seara, i-am confruntat:

— Cine sunt eu? De ce pe certificatul ăsta apar alți oameni ca părinți?

Mama a început să plângă în hohote. Tata a rămas mut.

— Maria… — vocea mamei era abia o șoaptă — …nu am avut curajul să-ți spunem niciodată adevărul. Tu… ai fost adoptată când aveai doar câteva luni. Mama ta biologică era o fată tânără, singură… Nu a putut să te crească.

Tata a continuat:

— Am vrut să fii a noastră cu tot sufletul. Te-am iubit ca pe copilul nostru. Dar ne-a fost frică să nu ne pierzi dacă afli.

Am simțit un gol imens în piept. Toate certitudinile mele se spulberaseră într-o clipă. Cine eram eu? Cine mă iubea cu adevărat? De ce mi-au ascuns atâția ani adevărul?

Zilele următoare au fost un coșmar. Nu mai vorbeam cu nimeni acasă. La școală eram absentă cu mintea. Prietena mea cea mai bună, Ioana, a observat:

— Ce ai pățit? Parcă nu mai ești tu…

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a strâns în brațe:

— Maria, sângele nu face o familie. Dragostea da.

Dar eu nu puteam accepta atât de ușor. Am început să caut informații despre mama mea biologică. Am găsit-o după câteva luni de încercări: Elena Dumitrescu, locuia într-un sat la marginea județului.

Mi-am făcut curaj și am mers acolo într-o duminică ploioasă. Când am bătut la ușă, o femeie slabă, cu ochi triști, mi-a deschis.

— Bună ziua… Eu sunt Maria… Maria Popescu.

Femeia a izbucnit în plâns și m-a strâns la piept:

— Iartă-mă… N-am avut de ales…

Am stat ore întregi de vorbă. Mi-a povestit despre greutățile ei, despre rușinea satului, despre cum a sperat mereu că voi avea o viață mai bună.

Când m-am întors acasă, părinții mei adoptivi mă așteptau îngrijorați.

— Ne pare rău că te-am rănit… — mama plângea din nou — Dar te iubim ca pe copilul nostru.

Am izbucnit și eu în lacrimi:

— Și eu vă iubesc… Dar trebuie să învăț cine sunt cu adevărat.

Au urmat luni grele de terapie și discuții lungi în familie. Am învățat să-i iert pentru taina lor și să accept că identitatea mea e formată din toate aceste bucățele: sânge, iubire, suferință și speranță.

Acum mă uit în oglindă și mă întreb: Cine sunt eu? Sunt oare suma genelor mele sau rezultatul iubirii celor care m-au crescut? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Dar voi ce credeți? Ce face cu adevărat o familie?