Târziu am înțeles: Soțul meu, nopțile și weekendurile fără mine

— Unde pleci iar, Viorele? E sâmbătă seara…
Vocea mea a tremurat, deși am încercat să par calmă. Viorel s-a uitat la mine cu acea privire obosită, aproape iritată, pe care o cunosc prea bine în ultimii ani.

— Am treabă cu băieții. Nu mă aștepta, poate întârzii.

A închis ușa fără să mai spună ceva. Am rămas în hol, cu mâna pe clanță, ascultând cum pașii lui dispar pe scări. În apartamentul nostru din Drumul Taberei, liniștea era apăsătoare. Copiii nu mai erau copii — Andreea e la facultate la Cluj, iar Mihai e în ultimul an de liceu și stă mai mult pe la prieteni. M-am trezit singură într-o casă care cândva era plină de râsete și certuri mărunte.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când Viorel a început să vină târziu acasă, mereu cu scuze: „Am rămas peste program”, „A fost ședință”, „M-a reținut șeful”. La început îl credeam. Îi pregăteam cina, îi încălzeam mâncarea, îi spălam cămășile preferate. Îi spuneam copiilor să nu-l deranjeze când ajunge acasă obosit. Îl apăram în fața prietenilor când întrebau de ce nu mai ieșim împreună.

Dar apoi au apărut mesajele ciudate pe telefonul lui, mirosul străin de parfum pe hainele lui, și acea distanță rece dintre noi. Într-o seară, am găsit un bilet de cinema pentru două persoane în buzunarul hainei lui. Nu era de la vreun film văzut cu mine.

Am încercat să vorbesc cu el. „Viorele, ce se întâmplă cu noi?”

— Nu te mai recunosc, Maria. Mereu ești supărată, mereu cauți nod în papură. Lasă-mă în pace!

M-am simțit vinovată. Poate chiar eu eram problema? Poate nu mai eram destul de frumoasă sau interesantă? Am început să mă uit în oglindă cu alți ochi: riduri adânci, părul încărunțit pe la tâmple, kilogramele adunate după două sarcini și ani de stres. Am încercat să mă schimb — m-am tuns scurt, mi-am cumpărat o rochie nouă, am început să merg la sală cu vecina mea, Lidia.

Dar Viorel nu a observat nimic. Pleca tot mai des, iar când era acasă stătea cu ochii în telefon sau la televizor. Nopțile noastre erau reci și tăcute.

Într-o duminică dimineață, l-am auzit vorbind la telefon în bucătărie. S-a oprit brusc când am intrat.

— Cine era? am întrebat.

— Un coleg de la serviciu. Ce vrei să insinuezi?

Mi-a aruncat o privire tăioasă și a ieșit din cameră trântind ușa. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai eram parteneri, eram doi străini care împărțeau același spațiu.

Am început să mă confesez Lidiei. Ea m-a ascultat cu răbdare.

— Maria, nu e vina ta. Mulți bărbați fac asta după o vârstă… Dar tu? Tu ce vrei?

Nu știam ce vreau. Îmi era frică să fiu singură. Îmi era rușine să recunosc față de copii că tatăl lor nu mă mai iubește. Îmi era teamă că lumea va râde de mine: „Uite-o și pe Maria! După atâția ani de căsnicie, a rămas singură!”

Într-o seară, Andreea m-a sunat plângând:

— Mamă, tata nu mi-a răspuns la telefon de două zile… Ce se întâmplă?

Am mințit-o: „E ocupat la serviciu.” Dar adevărul mă ardea pe dinăuntru.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi ploioasă de noiembrie. Viorel a venit acasă abătut și mi-a spus sec:

— Maria, vreau să divorțăm.

Am simțit că pământul mi se rupe sub picioare.

— De ce? Cine e ea?

A tăcut câteva secunde.

— Nu contează cine e. Nu te mai iubesc de mult timp.

Am plâns ore întregi după ce a plecat din casă. Am plâns pentru mine, pentru anii pierduți, pentru visele noastre spulberate. Copiii au reacționat diferit: Andreea m-a sunat zilnic să mă întrebe dacă sunt bine; Mihai s-a închis în el și a început să lipsească tot mai mult de acasă.

Lumea din jur a început să vorbească. Vecinele mă priveau cu milă sau curiozitate. Mama mea m-a certat:

— De ce nu ai făcut ceva? De ce l-ai lăsat să plece?

Nu aveam răspunsuri. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru că nu am fost destul de bună soție, pentru că nu am observat semnele la timp, pentru că nu am luptat mai mult.

Au trecut luni până când am reușit să mă ridic din pat fără să plâng dimineața. Lidia m-a luat cu forța la o piesă de teatru și apoi la cafea. Am început să citesc din nou, să merg la plimbări lungi prin parc, să gătesc doar pentru mine.

Într-o zi, Mihai s-a așezat lângă mine pe canapea și m-a întrebat:

— Mamă, tu ești fericită?

L-am privit lung și am realizat că nu știu ce înseamnă fericirea pentru mine acum. Dar știam că nu pot trăi mereu în trecut.

Acum am 53 de ani și încerc să-mi construiesc o viață nouă din cioburile celei vechi. Încerc să mă iert pe mine însămi și să cred că merit mai mult decât resturile unei iubiri stinse.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne alegem pe noi însene înainte ca viața să treacă pe lângă noi?