Tata, de ce nu te-am ascultat?

— Nu vreau să mai aud, tata! Nu vreau să trăiesc ca tine, cu frica zilei de mâine! am urlat, trântind ușa de la camera mea nou-nouță. Mirosul de vopsea proaspătă încă plutea în aer, iar mobila lucioasă părea că râde de mine. Era primul nostru apartament adevărat, două camere într-un bloc nou de la marginea orașului. Pentru tata era un vis împlinit. Pentru mine, era doar o altă închisoare.

Copiii din blocurile vechi, cu hainele lor ponosite și râsetele lor gălăgioase, mă priveau cu invidie. „Uite-o pe aia din blocul nou! Se crede cine știe cine!” îmi strigau uneori, iar eu mă simțeam și mai singură. Mama încerca să mă liniștească: „Lasă-i, Ilinca, nu știu ei cum e să ai grijile noastre.” Dar eu nu voiam să aud de griji. Voiam să fiu liberă, să nu-mi pese dacă avem bani de întreținere sau dacă tata vine acasă cu nervii întinși ca o sfoară.

Tata era mereu obosit. Muncea la fabrica de mobilă, făcea ore suplimentare, iar când ajungea acasă, se așeza la masă și ofta adânc. „Ilinca, să nu faci niciodată greșeala să-ți bați joc de ce ai,” îmi spunea adesea. „Nu știi cât am tras pentru fiecare leu.” Eu dădeam ochii peste cap și mă gândeam la colegele mele de liceu care primeau bani de buzunar fără să li se ceară socoteală.

Într-o seară, după ce m-am certat cu tata pentru că nu voia să-mi dea bani să ies la film cu prietenele, am fugit la Anca, cea mai bună prietenă a mea. Ea locuia într-un apartament vechi, dar părinții ei păreau mereu veseli și relaxați. „Lasă-l pe al tău, Ilinca! E prea încrâncenat,” mi-a zis Anca. Am râs împreună și am uitat pentru o clipă de supărări.

Anii au trecut repede. Am intrat la facultate în București și am plecat din orașul nostru mic. Tata a plâns când m-a dus la cămin. „Să nu uiți cine ești și de unde vii,” mi-a spus la despărțire. Eu eram prea entuziasmată ca să-i dau atenție. Dormitorul din cămin era mic, cu două paturi suprapuse și pereți scorojiți. Dar era al meu! Libertatea avea gustul amar al cafelei ieftine băute dimineața pe fugă.

La început m-am simțit invincibilă. Ieșeam cu colegii, chiuleam la cursuri, visam la o viață mare în Capitală. Dar banii se terminau repede. Tata îmi trimitea cât putea, dar eu voiam mereu mai mult. Într-o zi l-am sunat plângând: „Nu mai am bani! Ce vrei să fac?”

A tăcut câteva secunde la telefon. „Ilinca, trebuie să înveți să te descurci singură. Nu pot să-ți dau totul pe tavă.” Am simțit că mă sufoc de furie și rușine.

Am început să lucrez part-time la un fast-food. Programul era infernal, clienții nervoși, iar șeful țipa la noi pentru orice greșeală. În fiecare seară ajungeam înapoi în camera mea mică și plângeam în pernă. Mi-am amintit de vorbele tatei: „Să nu-ți bați joc de ce ai.”

Într-o zi, după o tură lungă, am primit un telefon de la mama: „Tata a făcut infarct.” Am simțit că pământul mi se rupe sub picioare. Am luat primul tren spre casă.

L-am găsit pe tata pe patul de spital, slăbit și palid. M-a privit cu ochii lui blânzi și obosiți: „Ilinca… ai grijă de tine.” Am izbucnit în plâns și i-am spus tot ce n-am avut curaj niciodată: „Tata, îmi pare rău! N-am înțeles niciodată cât ai tras pentru mine.”

După ce s-a externat, l-am ajutat să se recupereze acasă. Am stat ore întregi împreună, povestind despre copilăria lui grea, despre visele lui neîmplinite și despre cât de mult m-a iubit chiar dacă nu știa mereu cum să-mi arate asta.

Acum locuiesc într-un apartament mic în București, cu chirie. Munca e grea, banii puțini, dar nu mă mai plâng. Îi sun pe ai mei aproape zilnic și le spun cât îi iubesc.

Uneori mă uit pe geam la copiii care se joacă printre blocuri și mă întreb: oare câți dintre ei își dau seama cât valorează sacrificiul părinților lor?

Dacă aș putea da timpul înapoi… Aș asculta mai mult și aș judeca mai puțin. Dar oare câți dintre noi reușim să învățăm asta la timp?