Tatăl meu, eroul meu: Cum am salvat viața tatălui meu la zece ani

— Vlad, adu-mi, te rog, un pahar cu apă! Glasul tatei răsuna slab din sufragerie, iar eu, cu genunchii juliți și palmele murdare de la joaca din curte, am alergat spre bucătărie. Nu știam că acea zi de iulie avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.

Când am intrat în cameră, tata era palid, cu fruntea brăzdată de sudoare. Mama nu era acasă, plecase la bunica să-i ducă medicamente. Am simțit cum mi se strânge stomacul de teamă. — Tata, ești bine? am întrebat cu voce tremurată.

El a încercat să zâmbească, dar zâmbetul i s-a transformat într-o grimasă de durere. — Vlad, cred că… mă doare tare pieptul…

Am lăsat paharul să cadă pe covor și am alergat la telefon. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să formez numărul de urgență. — Alo? Tata nu poate respira! Veniți repede! — am strigat printre lacrimi.

Operatorul încerca să mă liniștească, dar eu nu auzeam decât bătăile inimii mele și gemetele tatei. — Vlad, vino aici… — vocea lui era abia o șoaptă. M-am așezat lângă el, i-am luat mâna în a mea și am încercat să-l liniștesc așa cum făcea el cu mine când aveam coșmaruri.

— O să vină salvarea, tata. Te rog, nu mă lăsa singur…

Au trecut minute care mi s-au părut ore. Când am auzit sirena ambulanței pe uliță, am alergat afară și am făcut semne disperate. Paramedicii au intrat în fugă, iar eu am rămas în prag, cu inima cât un purice.

— Ce s-a întâmplat? — m-a întrebat unul dintre ei.

— L-a durut pieptul și nu mai poate respira! — am izbucnit plângând.

L-au ridicat pe tata pe targă și l-au dus la ambulanță. Unul dintre paramedici mi-a pus mâna pe umăr: — Ești un băiat foarte curajos. Dacă nu sunai tu la timp…

Am rămas singur în curte, cu lacrimile șiroind pe obraji. Vecina, tanti Ileana, a venit să mă ia în brațe. — Vlad, hai la mine până vine mama ta.

Nu voiam să plec de acasă. Mi-era teamă că dacă mă îndepărtez, tata nu se va mai întoarce niciodată. Dar tanti Ileana a insistat și m-a dus la ea în bucătărie. Mi-a dat o cană cu lapte cald și a încercat să mă liniștească.

Când mama a venit acasă și a aflat ce s-a întâmplat, a izbucnit în plâns. — De ce nu m-ai sunat? — m-a întrebat printre suspine.

— Nu știam ce să fac… Am sunat la salvare… — i-am răspuns cu voce stinsă.

A doua zi am mers împreună la spitalul din oraș. L-am găsit pe tata pe un pat alb, cu perfuzii în braț și fața trasă de oboseală. Când m-a văzut, a zâmbit slab.

— Vlad, ai fost eroul meu… Dacă nu erai tu…

Am simțit cum mă podidesc lacrimile din nou. M-am aruncat în brațele lui și am plâns ca atunci când eram mic și mă loveam la genunchi.

Tata a stat două săptămâni în spital. În fiecare zi mergeam cu mama să-l vizităm. Îl vedeam cum se luptă cu boala și cum încearcă să ne liniștească pe mine și pe mama.

Într-o seară, când ne întorceam acasă, mama s-a oprit pe drum și m-a privit lung:

— Vlad, știi că ai făcut ceva extraordinar? Nu mulți copii ar fi avut prezența ta de spirit…

Am dat din umeri. Nu mă simțeam erou. Mă simțeam doar un copil speriat care voia ca totul să fie ca înainte.

Când tata s-a întors acasă, era mai slăbit, dar zâmbetul lui era același. Într-o seară ne-am strâns toți trei la masă. Tata m-a privit cu ochii umezi:

— Vlad, știi ce înseamnă să fii bărbat? Să-ți fie frică și totuși să faci ce trebuie.

Am dat din cap și l-am îmbrățișat strâns.

Anii au trecut, dar ziua aceea a rămas vie în mintea mea. De fiecare dată când aud o ambulanță sau văd un copil singur pe stradă, îmi aduc aminte de frica și curajul din acea zi.

Acum sunt adult și tata e încă lângă mine. Dar uneori mă întreb: oare câți copii din România sunt nevoiți să devină adulți peste noapte? Și câți dintre noi reușim să ne păstrăm curajul atunci când viața ne pune la încercare?