Te voi alege mereu – poveste despre iubire, trădare și iertare într-o familie românească

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el își lăsa cheile pe masă și evita să mă privească în ochi.

Era început de noiembrie, iar ploaia bătea în geamuri ca o amenințare. Mirosea a ceai de tei și a disperare. În apartamentul nostru mic din cartierul Titan, liniștea era mai apăsătoare decât orice ceartă. Vlad s-a așezat pe canapea, obosit, cu palmele strânse între genunchi.

— Ce vrei să spui, Irina? a întrebat el, fără să ridice privirea.

— Știi foarte bine ce vreau să spun. Nu mai suntem noi. Tu vii târziu acasă, nu mai vorbim, nu mai râdem… Ce s-a întâmplat cu noi?

Nu mi-a răspuns atunci. S-a ridicat și a ieșit pe balcon, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am simțit cum inima mi se strânge și lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva, dacă nu eram eu de vină pentru distanța dintre noi.

Când ne-am cunoscut, eram doi studenți visători la Litere. El era mereu cu glumele la el, eu – timidă, dar fascinată de energia lui. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, după ce am aflat că sunt însărcinată. Visam la o familie mare, la copii care să alerge prin casă, la Crăciunuri pline de râsete. Dar sarcina s-a pierdut după trei luni și ceva s-a rupt în mine și între noi.

Mama mea, doamna Elena, nu a fost niciodată de acord cu Vlad. „Nu e pentru tine, Irina! E prea visător, nu are capul pe umeri!”, îmi spunea mereu. Tata tăcea și își aprindea o țigară, evitând discuțiile. După pierderea sarcinii, mama a venit să stea cu mine câteva zile. Îmi aducea supă caldă și mă mângâia pe păr ca atunci când eram copil.

— O să treacă, mamă. Dar trebuie să fii tare. Să nu te lași pe tine pentru nimeni!

Dar eu mă lăsam pe mine zi de zi. Vlad se afunda în muncă, iar eu în tristețe. Prietenele mele dispăruseră una câte una – fiecare cu viața ei perfectă pe Instagram. Singura care mă suna era Ana, sora mea mai mică.

— Irina, hai la mine la cafea! Nu poți sta toată ziua închisă în casă!

Mergeam la ea doar ca să nu aud liniștea din apartamentul meu. Ana avea doi copii mici și un soț care îi aducea flori fără motiv. Îi invidiam fericirea și mă simțeam vinovată pentru asta.

Într-o seară, am găsit un mesaj pe telefonul lui Vlad. Era de la o femeie – „Mi-e dor de tine”. Am simțit că mi se taie respirația. L-am confruntat imediat.

— Cine e? am întrebat cu voce stinsă.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— E cineva de la muncă… N-a fost nimic serios… Am greșit.

Am simțit că totul se prăbușește în jurul meu. Am vrut să urlu, să-l lovesc, să fug. Dar am rămas acolo, pe canapea, cu ochii închiși și pumnii strânși.

— De ce? De ce ai făcut asta?

— Nu știu… M-am simțit singur… Tu erai mereu tristă… Nu vreau să te pierd!

Am plâns toată noaptea. A doua zi am plecat la mama. Ea m-a primit fără întrebări, doar m-a strâns în brațe.

— Ce vrei să faci acum? m-a întrebat ea după câteva zile.

— Nu știu… Poate ar trebui să divorțez…

— E decizia ta, dar gândește-te bine. Oamenii greșesc. Important e dacă poți ierta sau nu.

Au urmat luni de tăcere și distanță. Vlad încerca să repare lucrurile – îmi aducea flori, gătea cina, mă invita la plimbări prin parc. Dar eu nu puteam uita mesajul acela. Nu puteam uita privirea lui vinovată.

Într-o zi, Ana mi-a spus:

— Irina, nu există familie perfectă. Toți avem secrete și răni ascunse. Întrebarea e: vrei să lupți sau vrei să fugi?

Am început terapia – singură la început, apoi împreună cu Vlad. Am vorbit despre pierderea copilului nostru, despre fricile noastre, despre singurătate și vinovăție. Am plâns mult amândoi.

Într-o seară de vară, după o ședință lungă de terapie, Vlad m-a luat de mână:

— Irina… Te iubesc. Știu că am greșit și nu merit iertarea ta… Dar vreau să încercăm din nou.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În ochii lui am văzut omul de care mă îndrăgostisem cândva – vulnerabil, speriat, dar sincer.

Am decis să-i dau o șansă. Nu pentru că uitasem sau pentru că era ușor, ci pentru că am simțit că încă mai avem ceva de salvat.

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm în fiecare zi să fim mai buni unul cu celălalt. Am reușit să avem un copil – o fetiță pe care am numit-o Maria. Viața nu e perfectă și încă avem zile grele, dar am învățat că iubirea adevărată nu e lipsită de răni sau greșeli – ci e puterea de a merge mai departe împreună.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi au curajul să ierte cu adevărat? Și dacă iertarea e posibilă pentru oricine sau doar pentru cei care încă mai cred în iubire?