Testamentul care ne-a despărțit: O poveste despre familie, pierdere și lăcomie

— Nu pot să cred, Vlad! Cum poți să spui așa ceva? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână hârtia aceea rece, cu antetul notarului. Era testamentul tatălui nostru, abia citit, iar cuvintele lui încă îmi răsunau în minte ca niște lovituri de ciocan.

Vlad, fratele meu mai mare, stătea în fața mea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu o răceală pe care nu i-o cunoșteam. — Ana, nu e vorba de sentimente aici. Tata a decis. Casa rămâne la mine, tu ai apartamentul din oraș. E corect, nu?

Corect? Cum putea să fie corect când casa aceea era sufletul copilăriei noastre, locul unde mama ne citea povești la lumina lămpii, unde tata ne învăța să plantăm roșii în grădină? Cum putea Vlad să fie atât de detașat?

Am simțit cum mi se strânge inima. Moartea tatălui nostru ne lovise pe amândoi, dar eu crezusem că ne va apropia, nu că ne va transforma în străini. Mama murise cu ani în urmă, iar de atunci ne sprijinisem unul pe altul, sau cel puțin așa credeam eu.

— Vlad, nu e vorba doar de case și bani. E vorba de noi, de amintirile noastre, de ce a lăsat tata în urmă…

El a oftat, privindu-mă cu o oboseală pe care nu i-o mai văzusem. — Ana, tu mereu ai fost visătoarea. Eu trebuie să fiu realist. Am familie, copii, rate la bancă. Nu pot să mă gândesc doar la trecut.

Am simțit cum mă cuprinde furia. — Și eu ce sunt, Vlad? Eu nu contez? Sau pentru că nu am copii, nu am nevoie de nimic?

El a ridicat din umeri, evitându-mi privirea. — Nu e vorba de asta. Dar tata a știut ce face. Așa a vrut el.

Am plecat din casa notarului cu ochii în lacrimi. Pe drum, am simțit cum fiecare pas mă îndepărtează nu doar de Vlad, ci și de tot ce crezusem că înseamnă familia noastră. Mă uitam la oamenii de pe stradă, la fețele lor indiferente, și mă întrebam câți dintre ei au trecut prin ce trec eu acum.

Seara, am ajuns în apartamentul meu mic din București. Am privit pe geam la luminile orașului, la blocurile gri și la mașinile care treceau în grabă. M-am întrebat dacă tata știa ce va provoca testamentul lui. Dacă a vrut să ne protejeze sau, fără să vrea, ne-a condamnat la singurătate.

Au urmat săptămâni de tăcere între mine și Vlad. Niciun telefon, niciun mesaj. Mă simțeam ca și cum aș fi pierdut nu doar un părinte, ci și singurul frate. Prietena mea, Ioana, a venit într-o seară la mine cu o sticlă de vin și două pahare.

— Ana, nu poți să lași asta să vă distrugă. E doar o casă, până la urmă.

— Nu e doar o casă, Ioana. E tot ce a rămas din copilăria mea. Și Vlad… nu-l mai recunosc.

Ea m-a privit cu blândețe. — Oamenii se schimbă când vine vorba de bani. Știi câte familii am văzut certându-se pentru moșteniri? Parcă uită tot ce a fost bun între ei.

Am dat din cap, dar nu mă puteam împăca cu gândul. În fiecare noapte visam casa părintească, cu mirosul de cozonac al mamei și râsul tatălui. Mă trezeam plângând, cu dorul acela care nu se poate alina cu nimic.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Putem să vorbim?”

Am acceptat să ne vedem la o cafenea din centru. Când a intrat, părea mai bătrân cu zece ani. S-a așezat în fața mea și a început să vorbească, cu voce joasă:

— Ana, știu că te-am rănit. Dar nu știu cum să fac să fie bine. Mă simt prins între ce a vrut tata și ce simt eu că e drept.

L-am privit în ochi. — Vlad, nu vreau casa. Vreau să știu că nu te-am pierdut și pe tine. Că nu suntem doar niște străini care împart o moștenire.

A lăsat capul în jos. — Și eu vreau asta. Dar nu știu dacă mai putem fi ca înainte.

Am stat acolo, în tăcere, fiecare cu durerea lui. Am realizat că testamentul nu era doar despre bunuri, ci despre tot ce nu am spus niciodată unul altuia. Despre resentimentele vechi, despre gelozii ascunse, despre dorința fiecăruia de a fi văzut și iubit de părinți.

Au trecut luni până am reușit să vorbim din nou fără să ne certăm. Am început să ne vedem la mormântul tatălui, să aprindem o lumânare și să stăm împreună în liniște. Nu am mai vorbit despre casă sau bani. Am încercat să ne amintim de ce am fost cândva o familie.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb dacă tata ar fi putut face ceva diferit. Sau dacă noi am fi putut fi mai buni unul cu altul. Poate că familia nu e doar sânge și moșteniri, ci tot ce alegem să păstrăm din trecutul nostru comun.

Mă uit la poza cu mine și Vlad de la prima zi de școală și mă întreb: oare cât valorează o familie? Și ce suntem dispuși să pierdem pentru niște acte și niște ziduri vechi?