Testamentul din umbră: Adevărul despre familie și moștenire

— Nu pot să respir… Nu pot… — am șoptit, cu mâinile tremurânde agățate de marginea mesei din bucătărie. Aerul era greu, ca o pătură udă aruncată peste mine, iar soarele de iulie bătea nemilos prin geamurile nespălate. Am auzit pași grăbiți pe hol și vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsunând panicată:

— Mama! Ce-ai pățit? Stai jos, te rog! Vlad, adu apă!

În câteva clipe, copiii mei erau lângă mine. Ioana îmi ținea capul în poală, iar Vlad încerca să-mi deschidă gura cu o pastilă de sub limbă. Simțeam cum lumea se îngustează, cum totul se reduce la respirația mea sacadată și la privirile lor speriate. Dar undeva, în spatele ochilor lor umezi, am zărit altceva: o umbră de neliniște care nu avea legătură doar cu sănătatea mea.

M-au dus la spital. Am stat acolo două zile, cu perfuzii și analize peste analize. În tot acest timp, copiii mei s-au perindat pe la patul meu, aducându-mi fructe, apă și zâmbete forțate. Dar discuțiile lor pe hol, pe care le auzeam prin ușa întredeschisă, mă făceau să mă cutremur.

— Dacă mama nu-și mai revine, ce facem cu casa? — a întrebat Vlad într-o seară.
— Nu vorbi prostii! — i-a șuierat Ioana. — Dar… ar trebui să ne gândim. Știi că testamentul e vechi de zece ani?

Am închis ochii și am simțit o lacrimă fierbinte pe obraz. Toată viața am muncit pentru ei. Am rămas văduvă la 42 de ani și am crescut singură doi copii încăpățânați și visători. Am renunțat la visele mele pentru ca ei să-și urmeze drumul. Și acum… tot ce-i interesa era casa bătrânească și banii din cont.

Când m-am întors acasă, Ioana a venit cu o pungă de cumpărături și a început să facă ordine prin dulapuri.

— Mama, trebuie să mănânci mai sănătos. Am adus quinoa și avocado.

Am zâmbit amar. Eu visam la o ciorbă de perișoare ca pe vremuri, nu la semințe străine. Vlad a venit cu un teanc de hârtii.

— Uite, am găsit niște broșuri despre aziluri private. Sunt foarte moderne, cu personal medical non-stop…

— Vlad! — am ridicat vocea pentru prima dată după mult timp. — Nu mă trimiteți la azil!

El a dat din umeri.

— Nu te trimitem, doar ne informăm. E bine să fim pregătiți pentru orice.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o stafie, atingând mobila veche, fotografiile din rame prăfuite, covorul țesut de mama mea. M-am întrebat unde s-a rupt firul dintre noi. Când au devenit copiii mei niște străini care mă priveau ca pe o povară sau ca pe o sursă de avere?

O săptămână mai târziu, mi-am pus rochia cea bună și am plecat singură la notarul familiei, domnul Popescu. Pe drum, inima îmi bătea nebunește. M-am așezat în fața lui și i-am spus:

— Vreau să-mi schimb testamentul.

A ridicat din sprâncene.

— Sunteți sigură? Copiii dumneavoastră…

— Sunt sigură. Vreau ca jumătate din avere să meargă la un centru pentru copii abandonați. Restul să rămână copiilor mei, dar numai dacă vor avea grijă de mine până la sfârșit.

A tăcut o clipă, apoi a început să scrie. M-am simțit ușurată și vinovată în același timp. Oare făceam bine? Oare îi pedepseam prea aspru?

Când am ajuns acasă, Ioana mă aștepta în prag.

— Unde ai fost?

— La notar.

A încremenit.

— Ai schimbat ceva?

— Da. Am făcut ce trebuia să fac.

A izbucnit în plâns.

— Mama, nu e corect! Noi te iubim!

Am privit-o în ochi.

— Atunci dovedește-mi.

Vlad a venit și el, nervos.

— Nu poți să ne șantajezi emoțional!

Am zâmbit trist.

— Nu vă șantajez. Vreau doar să știu că dragostea voastră nu se măsoară în metri pătrați sau în conturi bancare.

Au urmat zile tensionate. Ioana a început să vină mai des pe la mine, dar nu mai era aceeași apropiere ca înainte. Vlad a dispărut o vreme; apoi mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că ești bine.”

Într-o seară ploioasă, am stat singură la masa din bucătărie și m-am uitat la poza noastră de familie din 1998: eu tânără și zâmbitoare, copiii mici ținându-mă de mână. Unde s-a dus acea iubire pură? Ce s-a întâmplat cu noi?

Poate că vina e împărțită. Poate că lumea ne schimbă fără să vrem și ajungem să ne pierdem unii pe alții printre griji și dorințe materiale. Dar încă sper că nu e prea târziu pentru noi.

Mă întreb: oare câți dintre noi ajungem să ne temem mai mult de singurătate decât de moarte? Și cât valorează, cu adevărat, dragostea unei familii atunci când banii intră în joc?