Testamentul Tăcerii: Între Iubire și Trădare

— Nu pot să cred! Cum ai putut să-mi faci asta, David? am strigat în gol, cu scrisoarea tremurând între degete. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei noastre părea mai apăsătoare ca niciodată. Pe masa din sufragerie, printre lumânări stinse și fotografii vechi, zăcea testamentul pe care îl găsisem întâmplător în sertarul biroului său, la două săptămâni după înmormântare.

Mă numesc Ana-Maria Popescu și, până acum două săptămâni, credeam că am avut o căsnicie fericită. David era totul pentru mine: soț, prieten, sprijin. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, și am construit împreună o viață simplă, dar plină de dragoste. Avem doi copii minunați, Ilinca și Vlad, și o casă mică la marginea orașului. Viața noastră nu era perfectă, dar era a noastră.

În acea noapte, după ce am citit testamentul, am simțit cum tot ce știam se destramă. În loc să lase totul copiilor noștri, David împărțise averea între mine, copii și… o femeie pe nume Roxana Dobre. Numele ei nu-mi spunea nimic. În scrisoarea anexată testamentului, David mă ruga să nu o judec prea aspru pe Roxana și să-i ofer sprijinul meu. „Ea are nevoie de ajutorul tău mai mult decât crezi”, scria el cu litere tremurate.

Am stat toată noaptea pe canapea, încercând să găsesc un sens. Cine era Roxana? De ce îi lăsase David o parte din moștenire? Era o iubită secretă? O fiică pierdută? Gândurile mă sfâșiau. Dimineața, ochii mi se umflaseră de plâns, iar copiii m-au găsit așa, cu scrisoarea strânsă la piept.

— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat Ilinca, privindu-mă speriată.

— Nimic, draga mea… doar mi-e dor de tata, am mințit eu, încercând să-mi ascund frământarea.

Dar nu puteam să mă prefac prea mult timp. După ce i-am dus pe copii la școală, am început să caut răspunsuri. Am sunat-o pe sora lui David, Gabriela.

— Gabriela, știi cine este Roxana Dobre?

O tăcere lungă la celălalt capăt al firului.

— Ana… nu știu dacă e treaba mea să-ți spun… Dar cred că ar trebui să vorbești cu mama lui David.

Am închis telefonul cu inima cât un purice. M-am urcat în mașină și am pornit spre satul unde locuia soacra mea. Pe drum, am rememorat fiecare moment din ultimii ani: serile când David întârzia la serviciu, vacanțele pe care le petreceam separat „din lipsă de bani”, privirile lui pierdute uneori.

Soacra mea m-a primit cu ochii roșii de plâns.

— Ana… îmi pare rău că ai aflat așa…

— Cine este Roxana? am izbucnit eu.

A oftat adânc și mi-a povestit totul: Roxana era fiica lui David dintr-o relație anterioară despre care nu știusem niciodată. O relație scurtă din tinerețe, înainte să ne cunoaștem noi. Fata fusese crescută de mama ei în alt oraș și abia recent David reluase legătura cu ea. Roxana avea probleme grave de sănătate și nevoie disperată de bani pentru tratament.

Am simțit cum mă prăbușesc. Nu doar că David avusese o altă fiică, dar îmi ascunsese totul ani la rând. Cum a putut să trăiască cu această povară fără să-mi spună?

— De ce nu mi-a spus niciodată? am întrebat printre lacrimi.

— Îi era teamă că te va pierde. Te iubea enorm, Ana…

Am plecat de acolo cu sufletul sfâșiat. Acasă, copiii mă așteptau nerăbdători. Vlad voia să joace fotbal în curte; Ilinca îmi aducea desenele ei colorate. M-am uitat la ei și m-am întrebat: cât de mult trebuie să știe despre adevărul acesta? Cum le explici copiilor că tatăl lor a avut o altă familie?

Seara târziu am sunat-o pe Roxana. Vocea ei era timidă.

— Bună ziua… sunt Ana-Maria Popescu… soția lui David.

— Știu cine sunteți… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat… Nu vreau nimic de la dumneavoastră…

— Roxana, vreau doar să vorbim. Să ne întâlnim.

Ne-am văzut într-o cafenea micuță din centru. Era o fată slabă, cu ochi mari și triști – ochii lui David. Mi-a povestit despre copilăria ei fără tată, despre cum l-a căutat ani întregi și despre bucuria scurtă când l-a regăsit înainte ca boala să-l răpună.

— Nu vreau banii lui… Vreau doar să știți că nu a vrut niciodată să vă rănească…

Am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu sunt singură în durerea mea.

Au trecut luni de atunci. Am decis să respect dorința lui David și să o ajut pe Roxana cum pot. Copiii mei încă nu știu tot adevărul; poate într-o zi le voi povesti. Poate vor înțelege că viața e mai complicată decât pare și că uneori iubirea înseamnă să ierți ceea ce nu poți schimba.

Mă uit uneori la fotografia noastră de familie și mă întreb: oare cât de bine ne cunoaștem cu adevărat cei dragi? Și dacă iubirea adevărată nu e tocmai puterea de a ierta ceea ce nu putem înțelege niciodată pe deplin?