Testamentul unei veri fierbinți

— Mamă, trebuie să mergem la spital. Nu mai poți rămâne așa, nu vezi că abia te ții pe picioare? vocea Ioanei, fiica mea, răsuna răstit, ca și cum ar fi fost deranjată de slăbiciunea mea, nu îngrijorată. Era o după-amiază toridă de iulie, iar aerul din apartamentul meu mic din Berceni era greu ca plumbul. Mă uitam la ea, la chipul ei frumos, dar încruntat, și încercam să-mi amintesc când a devenit atât de rece.

— Nu vreau să merg la spital, Ioana. O să-mi treacă. E doar oboseala, am spus încet, cu vocea tremurândă.

— Nu, mamă! Nu mai discutăm. Vlad, ajut-o să se ridice! a ordonat ea, iar ginerele meu, Vlad, s-a apropiat fără să mă privească în ochi. M-a ridicat de sub braț cu o mișcare mecanică, aproape brutală. Am simțit o umilință amară, dar nu am spus nimic.

În drum spre spital, Ioana vorbea la telefon cu cineva despre acte, despre apartament, despre „ce e de făcut dacă…”. Am închis ochii și am încercat să nu aud. Mă durea fiecare cuvânt. În salonul rece, cu miros de dezinfectant, am rămas singură ore întregi. Ioana și Vlad au venit doar să semneze niște hârtii și să întrebe medicii cât mai am de trăit. Nu m-au întrebat dacă mi-e frică sau dacă mă doare ceva.

Într-o seară, când am deschis ochii după o criză de tuse, i-am surprins vorbind pe hol.

— Dacă moare, apartamentul e al nostru, nu? a întrebat Vlad, cu voce joasă.

— Da, dar trebuie să ne asigurăm că nu a schimbat nimic la notar. O să verific eu când ies de aici, a răspuns Ioana, fără urmă de tristețe.

Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am crescut-o singură pe Ioana, după ce tatăl ei ne-a părăsit când avea doar șase ani. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la visele mele, doar ca ea să aibă tot ce-i trebuie. Iar acum eram doar o semnătură pe un act.

Când m-au externat, Ioana m-a dus acasă și mi-a lăsat pe masă o listă cu medicamente și instrucțiuni. Nu m-a întrebat dacă am nevoie de ceva sau dacă mă simt singură. Vlad a venit doar să verifice dacă am plătit întreținerea.

Într-o noapte, am plâns în pernă până am adormit. Dimineața, m-am uitat în oglindă și am văzut o femeie bătrână, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi. Mi-am spus: „Nu mai pot trăi așa. Nu merit asta.”

O săptămână mai târziu, am luat autobuzul 313 și am mers la notarul vechiului nostru prieten de familie, domnul Popescu. Mâinile îmi tremurau când am intrat în biroul lui.

— Doamnă Maria, cu ce vă pot ajuta? m-a întrebat el blând.

— Vreau să-mi schimb testamentul. Nu mai pot lăsa totul unor oameni care nu mă iubesc. Vreau ca apartamentul să ajungă la cineva care chiar are nevoie — poate la o fundație pentru copii abandonați sau la vecina mea, tanti Lenuța, care m-a ajutat când am fost bolnavă.

Domnul Popescu m-a privit lung.

— Sunteți sigură? E o decizie grea.

— Sunt mai sigură ca niciodată. Pentru ei nu sunt decât un portofel cu acte.

Am semnat cu mâna tremurândă, dar cu sufletul ușor. Când am ieșit din birou, am simțit pentru prima dată după mult timp că respir liber.

Câteva zile mai târziu, Ioana a venit val-vârtej.

— Mamă, trebuie să vorbim! Am auzit că ai fost la notar! Ce-ai făcut? Ai schimbat testamentul? Cum poți să ne faci una ca asta?

— Cum pot eu? Dar voi cum ați putut să mă tratați ca pe o povară? Ca pe o proprietate? am izbucnit eu, cu lacrimi în ochi.

— Mamă, nu e așa… Noi doar ne îngrijoram pentru tine…

— Nu vă pasă de mine! Vă pasă doar de ce lăsați în urmă! Am crescut-o pe Ioana cu dragoste, dar dragostea nu se moștenește prin acte.

A plecat trântind ușa. De atunci nu m-a mai căutat. Vlad nici atât. Singura care a venit să mă vadă a fost tanti Lenuța, cu o supă caldă și o vorbă bună.

În fiecare zi mă întreb dacă am făcut bine. Poate că am fost prea dură. Poate că Ioana nu știe să-și arate iubirea altfel. Dar oare cât valorează o mamă în ochii copiilor ei? Și cât valorează liniștea sufletului la bătrânețe?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar măcar acum știu că nu sunt doar un testament pe hârtie. Sunt Maria Popa și viața mea valorează mai mult decât orice apartament.

Oare câți dintre noi ajung să fie iubiți doar pentru ce pot lăsa în urmă? Și câți au curajul să spună „destul”? Ce ați face voi în locul meu?