Toamna vieții noastre ne-a adus o fiică, dar nu toți au primit-o cu brațele deschise

— Nu pot să cred, Maria, ce ai făcut! La vârsta asta? Ai înnebunit? Glasul soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, plină de miros de cafea și pâine prăjită. Mă uitam la mâinile mele tremurânde, încercând să-mi găsesc cuvintele. Aveam 47 de ani și tocmai aflasem că sunt însărcinată. Soțul meu, Mihai, stătea lângă mine, cu privirea pierdută, încercând să-și ascundă zâmbetul stânjenit.

— Mamă, nu e ca și cum am planificat asta, am spus încet, cu vocea tremurândă. Dar e un miracol, nu crezi? După atâția ani…

— Miracol? La vârsta ta? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică băieții? Nu te gândești la rușinea pe care o aduci familiei? Viorica își strângea basmaua pe cap, de parcă ar fi vrut să-și țină gândurile în frâu.

Băieții noștri, Radu și Florin, erau deja mari. Radu, cel mare, era proaspăt căsătorit cu Andreea și lucra la București. Florin, student la Cluj, abia dacă mai venea acasă de sărbători. Când le-am dat vestea, reacțiile au fost la fel de amestecate ca și sentimentele mele.

— Mamă, ești sigură că e sănătos? La vârsta asta pot apărea complicații, mi-a spus Radu la telefon, cu vocea lui gravă, de bărbat responsabil.

— Mă bucur pentru tine, dar… nu știu, e ciudat, a zis Florin, încercând să pară relaxat, dar evitând să mă privească în ochi când ne-am întâlnit la Paște.

Mihai era singurul care părea cu adevărat fericit. În fiecare seară, îmi mângâia burtica în creștere și îmi spunea povești despre cum va fi să avem din nou un copil în casă. Dar eu simțeam greutatea privirilor, a șoaptelor din sat, a judecății celor care nu înțelegeau cum e să-ți dorești să mai fii mamă, chiar și atunci când alții cred că ți-ai trăit deja toate bucuriile.

— Maria, să nu te lași! Să nu-i asculți! mi-a spus într-o zi vecina mea, tanti Ileana, care avea și ea copii mari. E copilul tău, e viața ta!

Dar nu era atât de simplu. În fiecare dimineață, când mă uitam în oglindă, vedeam ridurile adânci, părul încărunțit, ochii obosiți. Mă întrebam dacă voi avea puterea să cresc un copil, să-i fiu mamă, să-i fiu sprijin. Mă temeam de nopțile nedormite, de bolile care ar putea apărea, de faptul că, poate, nu voi apuca să-i văd nunta, așa cum am făcut cu Radu.

Lunile au trecut greu. Sarcina a fost dificilă, cu grețuri, insomnii și vizite dese la doctor. La fiecare control, medicul mă privea cu îngrijorare.

— Maria, trebuie să fii foarte atentă. Riscurile sunt mari la vârsta ta, mi-a spus doamna doctor Popescu, cu blândețe, dar și cu o severitate care mă făcea să tremur.

Într-o noapte, pe la șase luni, am simțit o durere ascuțită. Mihai m-a dus de urgență la spital. Am stat acolo două săptămâni, cu perfuzii și rugăciuni. În fiecare zi, mă rugam să nu pierd copilul, să pot duce sarcina la capăt. Mă gândeam la fetița mea, la cum va fi să-i văd ochii, să-i aud glasul.

Când am ieșit din spital, Viorica a venit să mă vadă. S-a așezat la marginea patului și, pentru prima dată, am văzut lacrimi în ochii ei.

— Maria, nu vreau să te pierd. Mi-e teamă pentru tine. Dar dacă asta te face fericită, o să fiu lângă tine, a spus ea, strângându-mi mâna.

În ziua în care am născut-o pe Ana, ploua mărunt, iar frunzele galbene se lipeau de geamurile spitalului. Mihai era lângă mine, cu ochii înlăcrimați, iar când am auzit primul plâns al fetiței, am simțit că tot universul s-a oprit pentru o clipă. Era mică, firavă, dar sănătoasă. Am plâns amândoi, ținând-o la piept, simțind că, în ciuda tuturor temerilor, am primit cel mai mare dar.

Băieții au venit să o vadă după câteva zile. Radu a privit-o lung, apoi m-a sărutat pe frunte.

— E frumoasă, mamă. Îmi pare rău că am fost atât de rece. Cred că mi-a fost teamă pentru tine, a spus el, cu vocea tremurândă.

Florin a luat-o în brațe și a început să-i cânte încet, așa cum îi cântam eu când era mic. Am simțit că, încet-încet, familia noastră se vindeca, că Ana era puntea care ne aducea din nou împreună.

Dar nu toți au primit-o cu brațele deschise. Vecinii șușoteau pe la colțuri, iar la biserică, preoteasa m-a privit cu milă, ca și cum aș fi făcut ceva rușinos. Am învățat să nu mai ascult, să nu mai las vorbele să mă rănească. Am învățat să mă bucur de fiecare zâmbet al Anei, de fiecare pas, de fiecare cuvânt nou.

Acum, când o privesc cum aleargă prin curte, cu părul ei bălai și râsul cristalin, mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima, chiar și atunci când lumea ne judecă? Oare nu merităm toți o a doua șansă la fericire, indiferent de vârstă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?