„Toate zilele mele sunt la fel?” – Povestea unei mame invizibile

— Ana, iar n-ai făcut nimic toată ziua? Măcar ai apucat să gătești ceva?
Vocea lui Radu răsună din hol, tăioasă, în timp ce eu încerc să adorm fetița care plânge deja de o oră. Mă uit la el, cu ochii roșii de nesomn, și simt cum un nod mi se pune în gât. Nu-i răspund imediat. Dacă aș vorbi acum, aș izbucni în plâns.

— Am încercat… Dar Maria a avut colici toată ziua. N-am apucat nici să mănânc, îi spun încet, sperând să nu o trezesc din nou pe cea mică.

Radu oftează și dă din mână a lehamite. Se duce în bucătărie și trântește ușa. Mă simt vinovată că nu am reușit să fac mai mult, deși știu că am dat tot ce am putut. Îmi vine să țip: „Nu vezi cât de greu îmi este?” Dar nu o fac. Înghit lacrimile și mă întorc la Maria, care se foiește în pătuț.

Nu mi-am imaginat niciodată că maternitatea poate fi atât de grea. Toată lumea îți spune cât de frumos e să fii mamă, dar nimeni nu vorbește despre nopțile nedormite, despre durerile de spate, despre sentimentul că nu mai ești tu însăți. Prietenele mele par să se descurce mult mai bine. Pe rețelele sociale postează poze cu bebeluși zâmbitori și case impecabile. Eu abia apuc să mă spăl pe dinți.

Mama mă sună zilnic să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. Dar nu pot să-i spun adevărul: că mă simt prizonieră în propria casă, că mi-e dor să fiu Ana cea de dinainte, că uneori mă gândesc cu groază la ziua de mâine. Ea ar spune doar: „Așa e la început, trece.” Dar dacă nu trece?

Într-o seară, după ce Maria adoarme în sfârșit, cobor în bucătărie. Radu stă la masă cu telefonul în mână.

— Radu… putem vorbi?

Ridică ochii spre mine, vizibil iritat.

— Ce s-a mai întâmplat acum?

Îmi adun curajul.

— Nu mai pot. Simt că mă sufoc. Am nevoie de ajutorul tău. Nu pot face totul singură.

Se uită la mine ca și cum i-aș cere luna de pe cer.

— Ana, exagerezi. Toate femeile au copii și nu se plâng atâta. Ce mare lucru faci toată ziua? Copilul doar doarme și mănâncă.

Mă lovește ca un pumn în stomac. Mă ridic brusc și ies din bucătărie înainte să izbucnesc în plâns. În baie, mă privesc în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii goi. Unde am dispărut eu?

În zilele următoare încerc să fac totul „ca la carte”. Gătesc, spăl, calc, mă joc cu Maria, îi cânt cântece de leagăn până mi se usucă gura. Dar Radu tot nemulțumit e.

— Nu mai avem bani pe card! Ai cheltuit iar pe prostii?

Încerc să-i explic că am cumpărat scutece și lapte praf.

— Nu trebuia să alăptezi? De ce dai bani pe lapte praf?

Nu știe cât am plâns când am văzut că nu am suficient lapte pentru Maria. Nu știe cât m-am simțit vinovată, ca și cum aș fi o mamă mai puțin bună.

Într-o zi, după ce Radu pleacă la serviciu, mă prăbușesc pe podea lângă pătuțul Mariei și plâng în hohote. Nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine însămi. Mă gândesc să-i scriu o scrisoare lui Radu, să-i spun tot ce simt. Dar cui îi pasă?

Seara vine mama în vizită.

— Ana, ce-ai pățit? Pari epuizată!

Îi spun totul printre lacrimi: despre Radu, despre singurătate, despre frica de a nu fi o mamă bună.

Mama mă ia în brațe și îmi spune:

— Știu că e greu. Și eu am trecut prin asta cu tine și fratele tău. Dar trebuie să vorbești cu el serios. Să-i explici că nu ești o menajeră sau o bonă plătită.

A doua zi îmi fac curaj și îi spun lui Radu:

— Dacă nu mă ajuți, dacă nu înțelegi prin ce trec, nu știu cât mai pot continua așa.

Se uită la mine lung și pentru prima dată pare că mă vede cu adevărat.

— Ana… n-am știut că e atât de greu pentru tine. Am crezut că exagerezi… Poate ar trebui să te ajut mai mult.

Nu știu dacă va fi mai bine sau dacă va ține această promisiune. Dar pentru prima dată simt că vocea mea contează.

În fiecare zi încerc să găsesc puterea să merg mai departe pentru Maria și pentru mine însămi. Poate nu sunt mama perfectă, dar sunt aici – prezentă, luptătoare, vie.

Oare câte mame trec prin asta fără ca cineva să le observe? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre scutece și reproșuri? Poate e timpul să vorbim deschis despre cât de greu poate fi uneori să fii mamă.