Tot ce-i al tău rămâne al tău: Povestea unei case, a unei familii și a trădării

— Nu ai niciun drept, Irina! Casa asta e a tuturor, nu doar a ta! — vocea răgușită a unchiului Dorel răsuna în sufrageria rece, printre pereții care încă păstrau mirosul de cozonac al mamei. Mâinile îmi tremurau pe dosarul cu actele de moștenire, iar ochii mi se umpleau de lacrimi pe care nu voiam să le vadă nimeni.

Părinții mei muriseră într-un accident de mașină cu doar două luni în urmă. Încă simțeam mirosul hainelor lor în dulapuri, încă le auzeam pașii pe hol. Dar, mai presus de orice, simțeam golul lăsat de absența lor. Nu apucasem să plâng cum trebuie, căci rudele au apărut ca niște vulturi, fiecare cu pretenții la casa din satul nostru din Prahova, la livadă, la pământul pe care tata îl lucra cu trudă.

— Irina, nu te mai agita! — a intervenit sora mea, Camelia, cu o voce rece, pe care nu o recunoșteam. — E mai bine să vindem tot și să împărțim banii. Ce să faci tu singură cu atâta?

M-am uitat la ea ca la o străină. Camelia fusese mereu preferata mamei, mereu cea care primea totul de-a gata. Eu rămâneam acasă să ajut la treabă, ea pleca la București, la facultate, la viață bună. Ne vedeam rar, dar când venea acasă, mama făcea sarmale și cozonaci doar pentru ea. Acum, când părinții nu mai erau, Camelia voia să vândă totul. Să șteargă cu buretele copilăria noastră.

— Nu pot să vând casa asta! — am izbucnit. — Aici am crescut! Aici e tot ce mi-a rămas din ei!

Unchiul Dorel a râs scurt:
— Lasă prostiile astea sentimentale! Pământul se vinde bine acum. Și oricum, dacă nu vrei să vinzi, atunci să-mi dai partea mea!

Am simțit cum mă sufoc. Toți erau acolo: mătușa Lenuța, verișoara Mirela cu soțul ei, chiar și vecinul Ionică venise „să ajute”. Fiecare avea o părere despre ce trebuie făcut cu casa părinților mei. Nimeni nu mă întrebase cum mă simt eu.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin camerele reci, am atins fiecare fotografie de pe perete, fiecare carte din biblioteca tatei. Am găsit jurnalul mamei ascuns sub saltea. L-am deschis tremurând și am citit: „Irina e sufletul casei. Ea va ști ce să facă atunci când noi nu vom mai fi.”

A doua zi am mers la notar. Am aflat că testamentul era clar: casa și pământul rămâneau mie și Cameliei în cote egale. Dar Camelia deja își găsise un cumpărător pentru partea ei — un dezvoltator imobiliar din Ploiești. Voiau să dărâme casa și să construiască vile moderne.

— Nu pot să cred că faci asta! — i-am spus Cameliei la telefon.
— Irina, nu mai fi copil! Viața merge înainte. Eu am nevoie de bani pentru apartamentul din București. Tu oricum n-ai cum să întreții totul singură.

M-am simțit trădată. Nu doar de ea, ci și de toți ceilalți care vedeau în casa noastră doar o sursă de bani. Am început să primesc telefoane de la necunoscuți care mă întrebau cât cer pe casă. Unii veneau direct la poartă și mă întrebau dacă vând livada.

Într-o zi, am găsit poarta spartă și câțiva muncitori care tăiau pomii din livadă.
— Cine v-a dat voie?!
— Doamna Camelia ne-a spus că putem începe lucrările…

Am izbucnit în plâns și am sunat la poliție. Dar până au venit ei, jumătate din livadă era deja distrusă.

În sat au început bârfele: „S-au certat fetele lu’ nea Vasile pentru avere.” „Irina nu vrea să vândă, dar ce-o să facă singură?” „Camelia e domnișoară mare acum, n-o mai interesează satul.”

Am încercat să vorbesc cu Camelia față în față. Am mers la București, la apartamentul ei mic și rece.
— De ce faci asta? — am întrebat-o printre lacrimi.
— Pentru că nu mai vreau să mă întorc niciodată acolo! — a țipat ea. — Pentru că tu ai fost mereu favorita tatei! Pentru că eu am vrut altceva de la viață!

Am realizat atunci cât de adâncă era ruptura dintre noi. Nu era vorba doar despre casă sau pământ. Era vorba despre resentimente vechi, despre iubiri împărțite inegal, despre dorința fiecăreia de a-și găsi locul în lume.

Am decis să lupt pentru casă. Am angajat un avocat și am blocat vânzarea până la clarificarea succesiunii. Am început să muncesc pământul singură, ajutată uneori de vecina Maria sau de bătrânul Ilie care fusese prieten cu tata.

Au trecut luni grele. Am plâns mult, am muncit până la epuizare. Dar am simțit că fac ceea ce trebuie. Casa a început să prindă viață din nou: am zugrăvit pereții, am plantat pomi noi în livadă, am adus copii din sat să se joace în curte.

Camelia nu mi-a mai vorbit mult timp. Într-o zi mi-a trimis un mesaj: „Sper că ești fericită acum.”

Nu știu dacă sunt fericită. Știu doar că am ales să păstrez vie amintirea părinților mei și să nu las lăcomia sau resentimentele să-mi distrugă sufletul.

Uneori mă întreb: merită oare să lupți pentru o casă dacă asta te desparte de cei pe care îi iubești? Sau poate tocmai lupta asta ne arată cine suntem cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?