Toți credeau că sunt fericită: Povara nevăzută a unei vieți „perfecte”

— Nu știu cum reușești, Sorina, să fii mereu atât de calmă! a spus mama, privind masa plină de sarmale și cozonaci, în timp ce copiii alergau gălăgioși prin sufragerie. — Eu cred că tu ești cea mai norocoasă dintre noi.

Am zâmbit, ca de obicei. Zâmbetul acela pe care îl exersezi în oglindă, ca să nu se vadă că ești obosită, că ți-e dor de altceva, că ai vrea să fugi măcar pentru o zi undeva unde nimeni nu te cunoaște. Am privit-o pe mama, apoi pe sora mea, Irina, care îmi făcea cu ochiul complice, de parcă ar fi știut ceva ce eu nu știam despre mine însămi.

— Sorina, tu ești stâlpul familiei! a spus tata, ridicând paharul. — Fără tine, nu știu ce ne-am face.

Toți au râs, iar eu am simțit cum mă strânge ceva în piept. M-am ridicat să aduc mai multă apă, doar ca să scap de privirile lor. În bucătărie, am rămas câteva clipe cu mâinile sprijinite pe chiuvetă. Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi amintesc când a fost ultima dată când am plâns. Nu mai știam.

Când eram mică, visam să fiu actriță. Îmi imaginam că voi juca pe scene mari, că voi avea parte de aplauze și lumini. Dar tata a spus că „nu e meserie serioasă pentru o fată”, iar mama m-a convins că la ASE e mai sigur. Așa am ajuns contabilă într-o firmă mică din Ploiești, unde fiecare zi seamănă cu cealaltă ca două picături de apă.

L-am cunoscut pe Radu la 23 de ani. Era frumos, serios, avea planuri mari. Ne-am căsătorit repede, pentru că „așa se face”, și pentru că toată lumea spunea că suntem perfecți unul pentru altul. Am făcut doi copii – Andreea și Vlad – și am încercat să fiu mama pe care mi-o dorisem eu când eram mică: prezentă, blândă, mereu cu răbdare.

Anii au trecut ca într-un vis. Dimineți cu lapte vărsat pe masă, serile cu teme și povești la culcare, vacanțe la bunici la țară. Radu venea târziu de la serviciu și vorbea tot mai puțin cu mine. Uneori mă uitam la el și mă întrebam dacă mă mai iubește sau dacă doar suntem doi colegi de apartament care împart facturile și grijile.

— Sorina, tu nu ai voie să fii tristă! mi-a spus Irina într-o seară, când i-am mărturisit că mă simt singură. — Tu ai tot ce-ți trebuie: copii sănătoși, soț bun, casă frumoasă. Eu ce să mai zic?

Am tăcut. Nu voiam să par nerecunoscătoare. Dar în fiecare noapte adormeam cu un gol în suflet și cu gândul că poate undeva am greșit drumul.

Când Andreea a plecat la facultate la București, casa s-a golit brusc. Vlad era tot mai mult plecat cu prietenii sau la antrenamentele de fotbal. Radu era tot mai absent. Într-o seară l-am întrebat:

— Radu, tu ești fericit?

S-a uitat la mine mirat.

— Ce întrebare e asta? Avem tot ce ne trebuie. De ce nu ai fi fericită?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate pentru că nu voiam „tot”, voiam doar să simt că trăiesc cu adevărat.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Alina m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu ea la un curs de pictură. Am râs:

— La vârsta mea? Ce rost are?

— Tocmai! Să faci ceva pentru tine! mi-a spus ea cu un zâmbet larg.

Am acceptat dintr-un impuls. Prima dată când am ținut pensula în mână am simțit cum îmi tremură degetele. Dar culorile m-au liniștit. Am pictat un apus de soare și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise să creez ceva doar pentru mine.

Am început să merg regulat la cursuri. Nu i-am spus nimănui acasă – era mica mea evadare. Dar într-o seară Radu a găsit schițele mele ascunse într-un sertar.

— Ce-i asta? De când pictezi?

— De câteva luni… Am simțit nevoia să fac ceva pentru mine.

A dat din cap dezaprobator.

— Ai timp de pierdut? Nu mai bine te odihnești sau faci ceva util?

Atunci am simțit cum se rupe ceva în mine. Pentru prima dată în viață i-am spus:

— Și eu contez! Și eu am nevoie de ceva al meu!

A urmat o ceartă lungă. Radu nu înțelegea de ce nu mă mulțumesc cu ce avem. Copiii au aflat și ei și au fost surprinși – „Mama noastră are pasiuni?”

Dar nu m-am oprit. Am continuat să pictez, chiar dacă uneori mă simțeam vinovată că îmi iau timp doar pentru mine.

Într-o zi am expus două tablouri la Casa de Cultură din oraș. Irina a venit și m-a îmbrățișat:

— Sunt mândră de tine! Nici nu știam că poți fi atât de curajoasă.

Am plâns atunci pentru prima dată după mulți ani – dar nu de tristețe, ci de eliberare.

Acum copiii sunt mari, au viețile lor. Radu a început să accepte pasiunea mea și chiar mă întreabă uneori ce pictez nou. Relația noastră s-a schimbat – nu mai suntem doar părinți sau colegi de apartament, ci doi oameni care încearcă să se regăsească.

M-am întrebat adesea: câte femei ca mine trăiesc cu masca fericirii perfecte? Câte dintre noi avem curajul să spunem „și eu contez”? Poate că nu e niciodată prea târziu să ne redescoperim pe noi înșine.